S-a născut în Galaţi, acum aproape 46 de ani. Provine dintr-o familie de profesori, cu bunici învăţători, cu pisici pe post de model, cu multe haine şi jucării „moştenite” de la verişoarele mai mari şi cu un perete de cărţi cu care s-a împrietenit imediat ce a învăţat să citescă.
Biblioteca a fost locul preferat de explorat: nu doar în copilărie, ci şi mai târziu.
A primit numele Ina, un nume scurt în comparaţie cu numele de familie, Panamarciuc. Și a mai răsărit şi un al doilea nume, Diana, ales de mama, dar pe care aproape nimeni nu l-a folosit niciodată.
Mai toţi din familie aveau câte un talent aparte. Tatăl, profesor de educaţie fizică, scria poezii, juca şah de performanţă şi făcea tablouri în intarsia. Mama, profesoară de franceză, cântă la câteva instrumente, vocal şi a scris până acum două monografii, una fiind și publicată. Bunicul, învăţător şi profesor de muzică, a compus colinde, iar unchiul, profesor universitar de matematică, era poet, scriitor şi gazetar.
După patru ani de liceu de mate-fizică, am făcut cinci de Drept pentru ca, atunci când „am crescut mare”, să mă fac creator popular, apoi artist handmade. Se mai întâmplă…Până de curând, am lucrat la Centrul Cultural din Galaţi, la editură, unde mă ocupam de realizarea revistei „Dunărea de Jos”.
Îmi aduc aminte cu plăcere şi de cei câţiva ani în care am participat la Superblog, un concurs unde trebuie să scrii articole pe tema dată de diverşii sponsori, unde am terminat mereu printre primii şi mi-am dat seama că pot scrie aproape orice vreau şi-mi şi iese. O perioadă destul de mare am tot scris pe blog toate prostiile care-mi veneau în minte şi a fost amuzant.
Făceam oameni cu greble pe post de mâini
Când eram mică, nu părea să am un talent deosebit la desen. Adică, na, ca toţi copiii: făceam oameni cu greble pe post de mâini, soarele cu ochi şi gură zâmbitoare în colţul de sus al desenului, copacii erau ca nişte oi verzi stând în echilibru pe un băţ maro. Dacă modelam un căţel, toată lumea mă lăuda că… ce cal frumos am făcut.
În acea perioadă, când eram fan-ul numărul 1 al lui Winnetou, desenam indieni cu podoabe de pene care arătau mai mult a fierăstraie cu două picioare…
Profesorii au început să râdă în hohote de „opera” mea
Dar ceva trebuia să-i facă pe adulţii din viaţa mea să se gândească că poate au în casă un pictor în devenire: îmi plăcea să desenez portretul unui prieten de familie, Ştefan Ştefănescu, care mai târziu mi-a fost profesor de desen în clasele V-VIII.
La şcoală era poreclit Mustachon, din cauza mustăţii impunătoare pe care o avea şi care mai mereu ascundea un zâmbet.
De pe la 5 ani tot îl desenam, devenisem maestră, aşa că, în clasa a VIII-a, când am făcut serbarea de sfârşit de an şi fiecare copil şi-a ales un profesor căruia să-i scrie o scrisoare de „despărţire”, eu l-am ales pe el şi, pe lângă scrisoare, i-am făcut un tablouaş.
Era un desen, cu capul lui ataşat unei valize diplomat, pentru că, în realitate, avea una de care nu se despărţea niciodată.
Când m-am dus în faţa clasei şi i-am dat tabloul, minunata serbare a fost pusă pe pauză câteva minute, pentru că profesorii au început să râdă în hohote de „opera” şi de ideea mea. Ştefănescu mustăcea fericit, cu cel mai mare zâmbet pe care l-a acoperit vreodată mustaţa lui. Ăsta a fost primul meu succes artistic de anvergură!
Mă simţeam un Picasso mai mic, care a creat o operă nemuritoare
Dacă nu punem la socoteală ornamentele de pom, felicitările şi diversele jucării pe care le făcea singură, primul lucru handmade a fost o icoană.
Era la facultate şi, brusc, într-o după-amiază, i-a venit ideea să picteze, nici mai mult, nici mai puţin decât o icoană.
Nu mai pictase din şcoala generală, cu greu a găsit în cămară cutia cu pensule, tempera, guaşe, acuarele şi o bucată de placaj rămasă dintr-a IV-a, când, în urma unei revolte că „uite, tata, ce lucruri frumoase fac băieţii la lucru manual, au toţi traforaj, iar noi trebuie să coasem mileuri”, tatăl a ajutat-o cu tot ce trebuia ca să facă maimuţoii mult-doriţi.
Când am terminat de pictat icoana, toţi trei, eu, mama şi tata am fost încântaţi. Eu mai ales. Eram ca găina care făcuse oul de aur, aşa de mândră eram de creaţia mea. Care creaţie, dacă o privesc acum, mă cam umflă râsul.
Dar atunci mă simţeam un Picasso mai mic care a creat o operă nemuritoare. Ăsta a fost primul pas pe un drum pe care, până atunci, nu m-aş fi gândit că o să merg…
După ceva timp, cineva i-a împrumutat un album de icoane pe sticlă, moment în care s-a îndrăgostit, definitiv şi irevocabil, de arta naivă. Încet-încet a început să descopere tehnici noi și materiale noi.
A descoperit târgurile de meşteri populari şi expoziţiile de artă naivă. A participat la multe târguri mari şi a luat multe premii la expoziţii de icoane. Spune că a avut marele noroc ca părinţii să o sprijine total în această aventură.
Mi-am cumpărat tot soiul de „jucării”: ferăstrău vertical, o chestie de şlefuit care nu ştiu cum se cheamă, un aparat de gravat, traforaj electric, bormaşină cu acumulator, ce mai, eram în rai fără să dau colţul!
Am început să tai tot felul de crucifixe, cruciuliţe, să inventez modele, să speculez orice nod găsit în lemn, orice bucată de scoarţă de copac. M-am gândit eu mai bine că de ce să pictez numai pe lemn sau sticlă când în jurul meu găsesc atâtea materiale. Şi aşa am ajuns să vin cu rucsacii încărcaţi cu scoici de la mare, cu pietre şi scoarţă de copac de la munte sau cu bucăţi de lemn de pe faleză, aduse de Dunăre.
Când mergeam pe uliţe, la Soveja, deja nu mai vedeam pietre pe jos. Vedeam pisici, gărgăriţe, vulpiţe, flori, deja ştiam pe fiecare ce o să pictez
Şi nu, asta nu a fost tot. Când am descoperit ce bun e fisticul, n-am putut să arunc cojile, că erau aşa mici şi drăguţe, le-am transformat în mărţişoare. Dopuri de la sticlele de bere sau suc? Întotdeauna mi-au plăcut, aşa rotunde, dantelate pe margine, mamăăăă, şi ce magneţi şi broşe grozave ies din ele! (aveam terase unde, cum mă aşezam la masă, apărea chelneriţa cu o pungă plină de capace.
Unii se uitau oleacă dubios când le studiam să văd ce culori sunt sau dacă-s îndoite şi când mă bucuram din cale-afară că „recolta” de capace e bogată.)
Când mergeam pe uliţe, la Soveja, deja nu mai vedeam pietre pe jos, vedeam pisici, gărgăriţe, vulpiţe, flori, deja ştiam pe fiecare ce o să pictez. Sătenii se uitau cam ciudat şi mă mai întreba câte o băbuţă dacă am pierdut ceva sau ce caut de studiez uliţa cu atâta atenţie. A fost de ajuns ca prietena cu care eram în vacanţă, şi care era gură-spartă, să le zică că pictez icoane, că imediat am devenit „pictoriţa de icoane”.
Apoi am descoperit fimo şi pasta ceramică, ultima rămânând preferata mea. Am făcut din ea animăluţe, flori şi măşti-medalioane, dar e bestială şi la acoperit găuri în perete, crăpături, nu de mult am izolat şi un pervaz cu ea. Bine, asta dacă e albă, da?
Dragi copii, nu daţi pe perete cu pastă ceramică albastră, că mă fugăreşte mămica voastră şi, cu pandemia asta şi statul în casă, nu mai am condiţie fizică bună. Mulţumesc!
Lumea mea a fost invadată de pisici, de toate formele şi culorile: pisici vesele, pisici curioase, botoase, tolomace, pisici vorbăreţe sau taciturne, alintate, cuminţi sau neobrăzate.
Cele mai pisici dintre pisici
Folosește mult mai multe materiale decât a enumerat, de exemplu pielea şi pietrele semipreţioase, şlefuite sau geode. Practic, picteză pe tot ce mişcă, aplicând sintagma ”nimic nu se aruncă, totul se transformă”. Se plimbă prin parc şi găsește pe jos o viitoare broşă, un viitor inel.
În supermarket, alunele de pădure în coajă nu sunt doar alune, ci viitori şoricei într-un pătuţ din coajă de nucă, înveliţi cu o păturică roşie făcută din fularul ăla pufos pe care nu-l mai poartă.
Dar nu ţi-am spus cum am făcut trecerea de la creator popular la artist handmade. Acum muuuult timp, am văzut că se organiza un târg de Sf. Valentin. Mă uitam la afiş cu ochii inimioare şi deja îmi făceam planul: trebuia să inventez ceva nou, că târgul era într-un pub, deci nu mă puteam duce cu icoane. Aşa au apărut primii cercei pictaţi de mine.
De atunci încolo, lumea mea a devenit magică şi mai colorată şi a fost invadată, pe lângă multe altele, în principal de pisici. Şlehte întregi, de toate formele şi culorile, vesele, curioase, botoase, tolomace, vorbăreţe sau taciturne, alintate, cuminţi sau neobrăzate, cele mai pisici dintre pisici.
Mulţi o întreabă cum de pictează şi icoane, şi scheleţei cu fundiţe roz. Cum se împacă una cu alta. Mai întâlnește pe câte cineva care se uită suspect când îi zice că ascultă şi muzică rock. „Cum, şi pictezi şi icoane?” Ăăăă, cam da?! Păi, ce are una cu alta?
Din punctul Inei de vedere, arta e ceva complex, nu se rezumă doar la o anumită direcţie. Icoanele pe care le face sunt, pur şi simplu, artă naivă şi nu vede de ce s-ar certa cu o cutie cu Rammstein, de exemplu. De ce ar trebui să se limiteze doar la icoane, doar la pisici sau doar la scheleţei rock, să aleagă ceva, să-și pună ochelarii de cal şi să nu mai vadă nimic altceva nici în stânga, nici în dreapta.
Nope, mulţumesc, dar nu! Am atâtea idei şi sunt bombardată mereu cu altele noi, că m-aş plictisi îngrozitor să fac doar un singur tip de lucruri. Tocmai asta e mişto la artă, că te poţi desfăşura cum vrei, cum simţi, fără să fii îngrădit de nimic altceva decât de propria imaginaţie.
Târgurile handmade sunt un dor constant. Cu toate astea, nu știu să vând. Mă uit urât dacă vii cu atitudinea de ”clientul nostru, stăpânul nostru”
Îi este dor de târguri și le consideră una dintre cele mai interesante chestii care i s-au întâmplat vreodată. A descoperit o lume nouă, cu oameni interesaţi de aceleaşi lucruri ca ea, lume în care a mai scăpat de timiditatea pe care o are mică, lume unde și-a făcut câţiva prieteni buni, foarte buni.
Pe de altă parte, spune despre adunare că nu e un mediu numai cu norişori roz şi curcubeie. Ca peste tot, sunt şi persoane care nu scăpau ocazia să se plângă că nu au vânzări, altele care copiau tot ce vedeau că se vinde mai bine la masa de alături, exista şi colega care se dădea cu parfum de sconcs de îi omora olfactiv pe toţi aflaţi pe o rază de 3 km, uneori mai exploda câte cineva şi, din senin, ca tornada, te trezeai cu câte un scandal ca la uşa cortului.
Dar niciodată chestiile negative nu au reuşit să umbrească reuşita vreunui târg.
Grupul meu de prieteni a încercat, fără prea mult succes, să mă înveţe să vând. Au renunţat repede când au văzut că e o cauză pierdută, haha. Să-ţi explic de ce. Nu-s tocmai sociabilitatea în persoană cu „clientul”. Cu cine merită şi se poartă frumos, da, normal că zâmbesc şi vorbesc cu plăcere. Dar dacă mă iei de sus, cu atitudinea de clientul nostru, stăpânul nostru, s-a terminat poezia înainte să înceapă.
Nu baţi din picior, nervoasă, că nu te serveşte nimeni, deşi ai venit de doar un minut, timp în care te-ai uitat curioasă pe masă şi ai luat deja în mână, să pipăi, cinşpe obiecte. Nu de alta, da’ clar o să mă uit urât la tine şi o să te trimit la plimbare. Dacă te prind că dai cu unghia pe ceva pictat, ca să te convingi tu că nu e hârtie lipită, ce crezi că o să se întâmple? Mă uit urât, evident! Nu am două lucruri perfect identice, că nu le fac cu ştampila, aşa că unele-s mai mici, altele mai mari, dar costă la fel, pentru că modelul e similar şi am muncit la fel de mult la ambele.
Din păcate, sunt destule persoane fără cei şapte ani de acasă, iar eu nu suport lipsa de educaţie
Dacă nu vrei să mă uit urât, nu-mi cere să reduc preţul pentru că „e mai mică ca cealaltă”. Dacă lucrez ceva, pe scaunul din spatele standului, clar nu o să mă ridic pentru fiecare persoană care se apropie de masă, dacă pleci nemulţumită că nu ţi s-a acordat atenţia cuvenită unei prinţese, mna, pa pa pa pa pa.
Nu saluţi, dar îmi ceri ceva pe un ton superior, uşor plictisit? Ghici ce, MĂ UIT URÂT! Dar, de departe, ce mă enervează cel mai tare sunt părinţii care nu ştiu să-şi educe odrasla să nu pună mâna murdară de îngheţată, acadea, snacksuri sau ciocolată pe TOT ce e pe masă. Stephen King? Nu, horror îs amprentele lipicioase pe lucruşoarele pictate de mine!
Din păcate, sunt destule persoane fără cei şapte ani de acasă, iar eu nu suport lipsa de educaţie, Berbecul din mine inflamându-se rapid. Aşa că, martirele alea de prietene care stăteau lângă mine la târg, în asemenea situaţii îmi spuneau calm: „Ina, stai acolo că o servesc eu pe doamna.” Sau, „mai pleci şi tu pe afară ca să-ţi vând şi eu ceva?” Mno, cică nu ştiu să vând, da’ nu e adevărat aşa ceva, nu, nu, nu…
Dacă rolurile s-ar inversa și dacă Ina ar fi clientul, ar avea o problemă gravă: ar atrage-o tot ce e pe masă! Spune că nu avea cum să aleagă un singur obiect.
În momentul în care este la târg, unele lucruri sunt alese deja şi stau acasă, fericite, în seiful cu pisici.
Știe că-i dubios, dar unele lucruri îi plac aşa de mult, că nu vrea să le mai vândă şi le păstrează pentru ea. „Şi ce faci cu ele?”, o întreabă prietenii. „Nu e mai bine să le vinzi şi să faci bani?”.
Nope, nu e, cel mai bine e să le pun în cutia mea cu minuni, să le ştiu eu că-s acolo şi că pot să le scot când vreau, ca să le admir. Ți-am zis că e dubios… Oricum, în ultimul timp, majoritatea obiectelor pe care le fac sunt pentru mine sau cadouri, hihi. A, şi dacă vine vorba de icoane, am un pitic şi mai mare: am păstrat întotdeauna, pentru sufleţelul meu, prima icoană pe care am pictat-o dintr-un anumit model.
Dap, am pereţii plini de operele mele minunate, plus un dulăpior unde le am pe cele neînrămate încă. A zis cineva vreodată că artiştii îs normali? Dacă a zis, a minţit grav!
Povestea cutiei cu pisici
Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, trebuie să-ţi povestesc cum a fost cu o anumită cutie, acum câţiva ani, la un târg de Crăciun. Aveam eu o cutie cu pisici pictate pe toate părţile, inclusiv pe capacul interior. Ce mai, era o frumuseţe. Bineînţeles că nu am vrut să o dau, deci nu o scoteam pe masă. Simplu!
Până când am plecat să iau o cafea şi o prietenă mi-a scos cutia din sacoşă, crezând că am uitat-o acolo. Să mi se facă rău, nu alta, când am văzut-o expusă. Ce să o mai dosesc, că au şi sărit cu gura pe mine că e de vânzare, că lasă că faci tu alta, pe asta vinde-o… Mai aveam o şansă s-o salvez, i-am pus un preţ baban, deloc supraevaluat pentru munca ce a presupus realizarea ei, dar destul de mare pentru un târg desfăşurat într-un mall gălăţean.
Mamă, şi ce fericită eram că nimeni nu lua cutia mea împisicată! Asta până a treia zi, când o doamnă elegantă şi simpatică s-a oprit la stand şi a început să aleagă chestii pe care mi le dădea să le împachetez. Cu ochii după pungi, nu am văzut-o când a ales cutia AIA cu pisici şi mi-a pus-o în faţă. Moment în care s-a cutremurat planeta şi, într-o ultimă încercare să o păstrez, i-am zis preţul care, de altfel, era trecut pe cutie, în speranţa că nu a văzut bine sau ceva. „Da, am văzut cât e, o iau pentru fata mea.”
În timp ce o împachetam în pungă cu bule şi o atenţionam pe doamna drăguţă să o pună bine în sacoşă să nu se zgârie cumva, m-am gândit: da’ ce-ar fi să o iau eu la fugă cu cutia, că doar nu s-o lua doamna după mine.
Of, n-am fugit şi aşa am rămas fără cutia mea minunată, uitându-mă lung şi trist după doamna care se îndepărta, în hlizelile prietenelor care nu ştiau dacă să se bucure că am vândut sau să mă resusciteze că mai aveam oleacă şi plângeam.
Strasbourg și Odessa: răcită bocnă, cu febră şi costum popular pe sub straturile de pulovere şi geacă
A participat şi la două târguri externe: la Strasbourg, unde România a fost invitată la Târgul de Crăciun cu ocazia aderării la UE, şi la Odessa, în cadrul unui program regional de colaborare între Ucraina şi România.
La Strasbourg, România a avut la dispoziţie o piaţă cu căsuţe din lemn, iar meşterii populari au mers acolo în patru ture, câte o săptămână fiecare. Ina am fost în penultima tură. Spune despre oraș că era decorat superb de Crăciun, târguri în toate pieţele din oraş, vizitatori din toată Europa şi nu numai.
Eu, răcită bocnă, tuşind ca un măgar care a fumat mahorcă toată viaţa lui, cu febră şi costum popular pe sub straturile de pulovere şi geacă. Dar cu roamingul activat şi cu cartela de la telefonul mamei, de acasă, încărcată cu vreo 35 de euro. Şi nu era ca acum, să vorbeşti moacă minutele din abonament. Nu, tati, era 1 euro apelul de 10 minute, vorbeai 3 secunde peste alea 10 minute, îţi mai umflau un euro. Deci, era stabilit, când suna mama, trebuia să vorbim musai multiplu de 10 minute!
Primele zile, turtită de răceală, am stat cuminte în căsuţa mea, studiind oamenii care ne vizitau.
Prin a treia zi m-am prins eu că tuturor le plăcea să le vorbeşti, mult şi despre orice. Şi, de unde până atunci fusesem Mutulică, odată ce am început rafale de informaţii în stânga în franceză, în dreapta în italiană şi, dacă se mai nimerea şi câte un spaniol, îi ziceam şi lui ceva pe limba lui, că nu degeaba m-am uitat la telenovele.
Numa’ nemţii au fost vitregiţi, că germana am uitat-o aproape complet şi nu am avut curaj să mă aventurez într-o conversaţie, dar să trăiască engleza!
Şi m-a prins vecina de căsuţă vorbind ca papagalul, în toate direcţiile, eu, aia care tăcea mai ceva ca melcul. A fost distractiv şi frumos.
Ucraina și magazinele cu bomboane
La Odessa, târgul a fost în zona portului, într-o clădire şmecheră, împărţită în multe standuri. Mergeam la târg şi ne întorceam la cazare cu autocarul. În afară de a doua zi, când am anunţat, eu şi două colege, că mergem pe jos până la târg, nu era departe şi eu voiam musai să fotografiez tot ce prind.
Nu ştiu de ce s-au speriat toţi şi ne-au întrebat dacă sigur vrem să mergem singure pe stradă şi dacă ştim să ajungem. A fost simplu, aveam hărţile date de organizatori cu traseul cazare-târg desenat.
Era cam nasol cu limba, e drept, că ori nu ştiau, ori nu voiau să vorbească engleză, dar ne-am descurcat.
Foarte primitori şi amabili ucrainenii, organizare perfectă, cazare la un hotel din centru şi nu mai zic de mâncare, ne-au îndopat cu bunătăţi mai ceva ca pe gâşte. A, da, de magazinele cu bomboane nici nu mai zic, atunci m-am îndrăgostit iremediabil de Roshen.
Nu ar putea să spună cu exactitate cât lucrează la fiecare obiect. De obicei, începe mai multe odată şi le lucrează în paralel. La fiecare parcurge mai multe etape, la pictatul propriu-zis se mai adaugă şi timpul de uscare a diferitelor straturi. E în funcţie de tehnicile folosite şi de complexitatea modelului.
Oricum, ce e cert e că niciodată nu apucă să pună în aplicare toate ideile pe care le are, sunt prea multe şi, când constată că-s prea multe, mai adaugă câteva idei.
De aceea există carnețele cu idei, pentru că dacă nu noteză, uită.
O joacă frumoasă cu viața
Ce mă inspiră? Nu ştiu, cred că n-am nici o muză secretă care să-mi şoptească în ureche. În orice caz, clar nu aud voci, ceea ce ar trebui să fie de bine, nu?! Îmi vin ideile pur şi simplu. Multe, colorate, zăpăcite, diferite. Uneori se bulucesc aşa cu zor, că pe multe le uit. Ce am observat e că ideile mele şi cele ale prietenilor nu-s mereu compatibile.
Dar e util uneori să cer sfaturi de la prieteni, funcţionează în felul următor: aş face cutare lucru, dar nu ştiu cum. Şi prietenul începe să-mi enumere ideile lui, moment în care, pentru că foarte rar sunt pe aceeaşi lungime de undă cu cineva, probabil mi se trezeşte piticul responsabil cu ideile şi, îngrozit de ce aude, începe să-mi povestească ce a visat, aşa se naşte inspiraţia cred.
Deci, n-am o muză, am un pitic! Şi am avut şi un motan negru, Motanschi, pe care l-am pictat pe foarte multe lucruri.
Nu mai ştiu cine a zis, parcă Confucius (mi-e lene să caut pe Google), ceva de genul: dacă faci ceea ce-ţi place, nu o să munceşti nici o zi din viaţa ta. Ba o să munceşti de o să-ţi sară capacele, dar o să fie o joacă frumoasă cu viaţa.
Citește și: Ayako, japoneza pentru care România înseamnă acasă: ”Moldova e inima mea”
