Încă o tragedie, alți morți. România moare și ea, încet dar sigur. Dacă nu ne omoară Covid-ul, ne omoară, cu siguranță, indiferența oamenilor pe care îi plătim „gras” ca să ne apere. Și ce fac ei, în tot acest timp? Își apără funcțiile, își apăra salariile, afacerile și averile.
Dar pe noi… pe noi ne mai apără cineva?
De 30 și ceva de ani încoace, nimeni. Nu-i vorbă, că nici înainte nu ne apăra nimeni, dar măcar se mai juca un pic de teatru, de ochii lumii. Mai o Securitate, mai e paradă. În 2021, politicienii nici teatru nu mai au chef să joace. Și uite-așa, ne scufundăm în realitatea aia cruntă de „las-o, mă, că merge-așa”.
În România lui 2021, condițiile de trai din spitale sunt (aproape) aceleași ca acum 30 și ceva de ani. Nimeni n-a mai reparat, nimeni nu a mai verificat. O indolență infiorătoare, transmisă din generație politică în generație politică. De la PSD la PNL, de la PNL la PSD (luând în calcul, firește, și aportul partidelor mici, de buzunar, sateliți ai celor doi coloși menționați anterior).
O responsabilitate pasată de la roșu la galben și înapoi, de la galben la roșu.
S-au propus bani pentru reabilitările spitalelor, spune Dacian Cioloș. Însă pentru ca banii să ajungă unde trebuie, autoritățile locale ar fi trebuit să îi acceseze. Și pentru că nimeni n-a accesat nimic, astăzi au mai murit nouă oameni în Constanța, tot într-un spital.
În lipsa unor soluții, ce ne rămâne de făcut este să ridicăm din nou din umeri a mirare și să ne vedem de viețile noastre. Noroc că nu noi suntem cei din spitale. Cei care au murit astăzi nu mai drept la replică, oricum. Pe ei nu-i mai întreabă nimeni.
A cui e vina?
Citește și editorialul: Cronica unei… victorii anunțate
