Alexandru Cumpănașu discută chestii pe care nu le înțelege nimeni. Timp de o oră și ceva. Pornește de la etnia rromă și termină cu ținutul secuiesc. Asta printre fete moarte, regi, împărați, întrebări și răspunsuri, ceva plescăit și pauze de gândire (foarte lungi, dacă e să mă întrebi pe mine).
Alexandru se vrea (iar) om politic și om care are gândurile la el. Face pauze ca să-și adune ideile (ideea) și se scălămbăie în telefon mai ceva ca un copil de 4 ani. Aduce și subiecte ușor anatomice cu și despre mâncărimi. Și asta în acceși frază cu și despre nepoata asasinată.
Nu aș vrea să subliniez (iar) că Alexandru Cumpănașu e un non-subiect. Dar. Cum rămâne cu oamenii care chiar îl ascultă? Care chiar îl urmăresc? Și, mai rău decât atât, cei care chiar l-au votat.
În cercul meu de prieteni și cunoștințe, Alexandru e doar subiect de bancuri. Și, în cursul anului trecut, făceam o competiție de glumițe cu el. Cam ăsta a fost unicul mod de a vorbi ceva despre Cumpănașu: prin bancuri. Pentru că el în sine este (doar) un banc.
Cu toate astea, nu toată lumea face diferența între glumă și realitate. Mulți se bat reciproc pe umăr, felicitându-se că l-au ales. Și, aceiași indivizi, îi distribuie filmulețele tragi-comice și chiar înțeleg frământările lui interioare. Pentru că, dincolo de a fi un banc, Alexandru Cumpănașu e un soi de martir crucificat pe altarul Facebook.
Are audiență și nu-i înțeleg audiența. Are audiență și eu nu reușesc să înțeleg ce zice. Și nu doar în filmarea de pe 2 mai. În general.
Trece de la calm la nervi în interval de o milisecuntă și țipă la chestii imaginare ca un câine care latră la bicicliști. Când îl văd pe Alexandru, iau în calcul fix două variante:
1. Aș plăti pe cineva să-i taie accesul la Internet;
2. Aș plăti pe cineva să-mi traducă exact ce vrea să zică Alexandru.
Citește și: Olguța Vasilescu nu-și dorește prelungirea stării de ugență
