Cred că mai curate ca-n seara de Moș Nicolae nu erau ghetuțele mele decât când erau noi. Pentru că, de Moș Nicolae, nu era de ajuns să fi fost cuminte (sau cuminte așa și așa). O componentă importantă o reprezenta și cât de lustruite sunt încălțările.
Că degeaba ai fost tu chiar și extra-cuminte, Moșu` se uita și la cât de bun lustragiu ești.
Încă nu știu dacă partea cu curățatul era chiar parte de tradiție, sau o altă modalitate a părinților de a te pune puțin la treabă. Cert e că, în seara de dinainte de Moș Nicolae, treceam la lustruit. Da` nu așa, de mântuială. Spălam la ghetele alea de parcă viața mea ar fi depins de asta.
Și cum nu-mi plăcea să fac treabă pe sponci, îmi curățam nu doar una, ci chiar vreo 2-3 perechi de încălțări. Preventiv, poate Moșul ar fi vrut să pună mai multe cadouri, și n-ar fi avut unde. La fel de preventiv, treceam și la încălțările părinților. Nu de alta dar, din punctul meu de vedere, fusesem extraordinar de cuminte, deci era normal să umple cât mai multe ciubote, bietul Moș.
Bine, și părinții fuseseră cuminți, poate-poate le aduce și lor ceva. Dar dacă consideră că nu, atunci măcar la mine să nu se zgârcească, că și-așa vine doar o dată pe an.
Știam că de Moș Nicolae sunt mai puține cadouri decât de Crăciun. Și, în general, că aduce dulciuri. Jucăriile (din visele mele), hăinuțele și alte minunății erau rezervate pentru sub brad. Atunci ar fi trebuit să fie grosul. Spun ”ar fi trebuit” pentru că, pentru copiii de dinainte de revoluție, venea cu aceleași pijămăluțe, șosete și ceva dulciuri. Ce ne imaginam și ne doream rămânea, de obicei, doar la stadiul ăla: de vis și de dorință.
Revenind la ghetuțe. După activitatea prolifică de lustragiu, se trecea la bătut la cap părinții cu ce credeam că voi primi. Toată seara. Timpul de somn îi făcea să răsufle ușurați, pentru că, finalmente, a tăcut moara vorbitoare.
După o noapte lungă, plină de trenulețe electrice, ciocolăți supra-dimensionate și cutii imense de bomboane de lux, venea momentul adevărului. Dimineața magică, în care treceam la scuturat încălțămintea și căutat adânc, până-n vârf, să nu ratez nimic.
Câțiva ani la rând, realitatea lui Moș Nicolae a însemnat o portocală, o banană și-o ciocolată. Am menționat că sunt copil de dinainte de revoluție, da? După Revoluție, ciocolata a început să fie mai mare, mai de Doamne ajută. Înainte de asta, erau ciocolățele din alea mici, găsite prin cine știe ce minune sau cunoștință.
Dar mă bucuram teribil! Moșul nu uitase de mine! Și, dacă a venit așa, mai sărăcuț, clar n-am fost pe cât de cuminte mi-am închipuit eu c-am fost. Lasă, poate la anu`.
În ghetuța cealaltă stătea dovada clară că așa stau lucrurile: o vărguță poleită, o amenințare și-o promisiune, în același timp. Și-acum, când am aflat că Moșul nu există, tot aștept cu nerăbdare dimineața de 6. Și mă bucur când găsesc ceva în ghete. Știu, nu e o reacție foarte matură. Dar cine decide, până la urmă, când suntem prea mari pentru a-l mai aștepta pe Moș Nicolae?
Citește și: Avion personal, în loc de ambulanță aeriană
