Copacii fără pădure e un cântec trist, pe care au suspinat câteva generații. Copacii fără pădure sunt, de asemenea, realitatea după care suspinăm cu toții în prezent și după care, cel mai probabil, vor suspina și generațiile viitoare. Cu accentul pus pe respirat. Dacă vor mai avea ce să respire.
Nu, nu dramatizez excesiv, la fel cum, sincer, nu-mi prea pasă de generațiile viitoare. Nu-mi pasă de moștenirea pe care o lăsăm viitorului, îmi pasă de ce se întâmplă aici, și acum. Generațiile viitoare poate vor fi mai cu capul pe umeri, în așa fel încât să se descurce să respire cu puținul cu care respirăm și noi, aici, și acum. Cu din ce în ce mai puținul.
Bem apă din bidoane de plastic, cu etichetă de plastic, pe care, foarte mulți, nu le reciclează. Dacă le selectezi și le duci special la containerul de plastic, ghici ce? Mașina de gunoi vine, ridică gunoiul, și le pune pe toate, laolaltă. Noi reciclăm selectiv, mașina de gunoi, nu. Noroc că, din cartier în cartier, mai apar câțiva mai ocoliți de soartă, care recuperează bidoanele deja selectate de tine și le duc la centre de reciclare. Unde nu știu exact ce se întâmplă mai departe, dar presupun (mai mult sper) chiar ajung altundeva decât în natură.
Ne luăm (a se citi ”vă luați”) mașini cât mai multe, câte 2 de persoană, dacă se poate și, de cele mai multe ori, la mâna a doua. Adică vechi, folosite, obsolete. Care scot fum cât tot Combinatul de la Galați. Fum pe care, într-un fel sau altul, tot noi îl inhalăm. Și dup-aia ne plângem de calitatea aerului, și de nesimțiții din guvern, care nu fac nimic să ne protejeze și să limiteze poluarea.
Ca idee: dacă ai merge pe jos sau cu oricare mijloc de transport în comun, ai câștiga din multiple puncte de vedere: mai puțin timp pierdut pe drum (că dacă vin toți cu mașina – ghici ce? – apar ambuteiaje – și iar te plângi c-ai stat X ore pe Valea Prahovei, când puteai să iei, frumos, trenul), ai mai da jos din kilele alea de care te plângi pe Facebook (da` doar de impresie, că tot shaorma bagi cât scrii statusul plângăcios) și da, mai puțină poluare, că altfel se simte un autobuz cu 50 de inși, decât 50 de mașini de sine stătătoare.
Aruncăm (a se citi tot ”aruncați”) gunoiul peste tot, oricum: din mașină, din tren, pe stradă, pe munte, pe plajă, nu contează, oriunde, numai la coșul de gunoi, nu. Și dup-aia ne întrebăm (”vă întrebați”) de ce e atât de mizerabil orașul/natura. Și orașul, și natura aia mor, că nu vă mișcați fundul până la container, și preferați să aruncați, nonșalant, mucul de țigară pe stradă, direct pe geamul mașinii.
Tăiem și furăm (”taie și fură”) hectare de pădure. Nu, nu plantează nimic în loc. Păduri întregi dispar, și, vai, ce suferim, și vai, ce ne pasă, da` nu încercăm (cu pași mici și individuali) să oprim ”mica mită” care a făcut posibil măcelul.
Pentru că da, de la ”mica mită” pornește totul. Și plasticul nereciclat corespunzător; și containerele alea cu gunoi care aterizează din afară, direct la noi, și dispar, se transformă-n fum gros, de nu mai știu bucureștenii de ce nu mai pot respira normal; și gunoiul de la colțul blocului; și pădurile transformate-n lemne de foc și mobilă de lux în străinătate. Toate pornesc de la mica mită. Care, de cele mai multe ori, nu e chiar atât de mică.
Ne sinucidem cu mâna noastră, cu plicul nostru. Nu, nu ucidem ”generațiile viitoare”. Generațiile viitoare nu au decât să învețe din greșelile noastre. Dar, în stilul ăsta, vor mai exista acele generații care să învețe? Sau le învelim în folie de plastic și așteptăm să dezvolte alt sistem respiratoriu care transformă, automat, noxele în oxigen?
Citește și: Mita – o mică atenție specială și ilegală
