Educația cu dragoste. Ar putea fi un titlu frumos de carte lacrimogenă. Sau de thriller cu mult punctaj pe Imdb. Dar nu e. E realitatea. Aș putea spune ”românească”, dar nu e doar la noi. La noi am putea spune că violența domestică e așa, mai soft, decât în alte părți, unde bărbatul are cu acte în regulă drept de viață și de moarte asupra femeii.
La noi e mai finuț: dacă o omori, posibil să faci pușcărie. Nu prea multă, că e doar o femeie. Dar dacă doar ai bătut-o, scapi mai ușor. Poate chiar basma curată, o noapte în celulă, o amendă, din astea, că știm cu toții că femeia dacă nu e bătută din când în când, nici nu te respectă, nici nu știe c-o iubești cu adevărat.
La noi oricum e tradiție să-ți bați femeia, că femeia e făcută să stea la cratiță, să-ți nască prunci și să-ți spele țoalele. De când a apărut femeia asta modernă, care știe să citească și, eventual, mai vrea și loc de muncă în afara bătăturii, e mai greu s-o ții în frâu. Că s-a emancipat. Dar când se-ntoarce seara acasă, îi poți arăta cine e cocoșul în casă. Jap-jap, două palme, și-și revine nebuna, că știe că cine o lovește, o și iubește, că doar nu stă degeaba cu tine.
Doi copii, câteva vânătăi, vreo două reclamații la poliție și-un ordin de restricție mai târziu, poți s-o și omori. Nu-ți iei mult oricum și, oricum, era femeia ta. E vina ei că te-a provocat să dai mai tare, să bagi cuțitul mai tare, s-o împingi de la balcon mai tare. Trebuia să stea în banca ei, că e femeie.
Știu. O introducere mult prea lungă pentru o realitate pe care o știți, despre care s-a scris mult prea mult, pe care , probabil, unele dintre voi, o trăiți.
Să vă spun un secret: în România s-au deschis 42 de locuințe protejate pentru victimele violenței domestice, câte una pentru fiecare județ, de către asociația Venus. Și fiecare locuință are chiar 6 locuri. Șase! În condițiile în care 800 de persoane au fost ucise în incidente de violență domestică între anii 2004-2011. În 2018, 3400 erau cele care au cerut ordin de protecție. În 2019, 1300. În principiu, cam 100 pe zi, în ultimii 2 ani. Și 6 locuri la o casă sigură, de înmulțit cu 42, pe județ.
Nu spun că nu e bine, măcar atât. E un pas înainte.
Dar, pe lângă alea câteva case sigure, nu ar fi bine să facem mai mult de atât? Nu statul, nu fondurile europene, nu ONG-urile, și voluntari, și sfântul duh că, uneori, are și el un cuvânt de zis. N-ar fi bine să și educăm? Să educăm pe cine prindem, indiferent dacă îi știm sau nu, să vorbim, să spunem, să țipăm, poate-poate ajunge mesajul la cine are nevoie de el:
Nu, nu e ok să te lovească. Chit că ți-e părinte, frate, iubit, soț. După prima palmă, nu stai să vezi că poate a fost supărat, stresat, băut. Poate a vrut doar să te încerce. Poate era gelos. Poate așa își manifestă el iubirea. După prima palmă, ai plecat.
N-ai unde? Găsești! Un părinte, un vecin, un străin pe care-l tragi de mânecă să te ajute.
Ți-e rușine să nu te judece satul? Dar să fii moartă, nu ți-e rușine?
Ai rămas însărcinată, și n-ai unde te duce, și clar copilul o să-l schimbe și-o să-l înmoaie? Ghici ce – dacă te-a lovit neînsărcinată și, eventual, ai rămas și după asta cu el, și te-a lovit și după, n-o să mai fii doar tu bătută, o să fiți doi.
”N-ai, nu poți, dar dacă, și ce fac după, nici polițistul nu mă ajută, ce mă fac, mai bine stau cu el, mă bate, dar mai bine decât pe stradă” – sunt motive pe care i le găsiți lui, ca să nu vă salvați voi.
Și revenind la educație: știu că, dacă citiți asta, cel mai probabil sunteți educate. Dacă citiți și vă complaceți, e vina voastră, și educația nu e despre voi. Educația e despre cum să înveți femeile care probabil nu știu nici măcar să citească, să iasă din obișnuință. Să strice tiparul. Pe ele trebuie să le educați. Pe cele care nu se ajută pentru că nu știu că vor fi ajutate, dacă încearcă.
Educație nu e să o ajuți să-și ia doctoratul; educație e să o înveți să se iscălească.
Citește și: 7 ani: vârsta la care încetezi să mai fii copil
