„Timp… încotro mergi?”, „Scumpi… ani de liceu” – când locuiești lângă unul dintre cele mai importante licee din orașul tău, inevitabil, prin iunie, te trezești cu Stela Enache în urechi. Un microfon gâjâit, o boxă pârâindă, un director de școală cam zelos și un discurs care pare să nu se mai termine, de nu știi dacă să-ți fie mai milă de tine, omul care locuiește lângă respectivul liceu, ori chiar de liceenii dintr-a doișpea, obligați să aplaude la comandă o dată la cinci minute.
Suntem în 2021 dar nu s-au schimbat prea multe
Din 1987, când apărea celebra piesă a Stelei Enache, sunt 34 ani. 34 ani în care pare că nu s-a schimbat nimic în industria muzicală românească, astfel încât profesorii zilelor noastre se simt datori să-i plictisească, în continuare, pe liceeni cu o melodie care, în 2021, nu mai spune nimic. Nu mă înțelegeți greșit: la vremea ei, „Ani de liceu” făcea furori pentru că, în definitiv, vorbea despre epoca respectivă, folosind limbajul acelor vremuri. Acum? Haideți să fim serioși, cine-și mai spune „scumpi”?
Și pentru că o singură dată nu li s-a părut suficient, profesorii liceului de prestigiu au uitat butonul de repeat pornit, astfel că timp de cinci ore (pe cronometrate), în boxele gâjâite s-a bătut recordul cuvântului „scumpi” – cu mici pauze de „Gaudeamus”, evident.
Și dacă tot vorbeam despre industria muzicală „școlăristică” a cărei evoluție pare să fi înțepenit cu doi ani înainte de Revoluție, haideți să demontăm un mit. Cu ce am fi putut înlocui „Ani de liceu”? Cu „Cine m-a făcut om mare”, a Deliei, spre exemplu. Iar ăsta e doar unul dintre exemplele care mi-au venit în minte, fără să acord subiectului mai mult de trei secunde de gândire. Exemple or fi mai multe.
De ce e melodia de sfârșit de liceu importantă? Pentru că detaliul acesta dezvăluie o realitate mucegăită a țării noastre, încremenită într-un trecut care n-ar trebui să o mai reprezinte. Și, poate mult mai important de atât, demonstrează că în școlile din România există, în continuare, o lipsă crasă de viziune și de adaptabilitate. Același director de școală care a scos pe gură, ore în șir, cuvinte de lemn, cu pauze de „Ani de liceu”, cât și-a dres vocea, e cel care va ignora evoluția generațiilor și tot cel care va tăia aripile elevilor isteți și îndrăzneți. E directorul de școală pe care l-a avut generația mea, la începutul anilor ’90, cel care insistă să croiască destine și în 2021, pe modelul clasic, comunistoid – singurul pe care îl cunoaște.
Citește și editorialul: Profesorii de altădată, o nostalgie supraevaluată
