Totul moare în timp și, în cele din urmă, mor chiar și cele mai strălucitoare stele. De fapt, cele mai strălucitoare stele sunt cele care trăiesc cele mai scurte vieți.
Ele consumă tot hidrogenul pe care îl au în câteva milioane de ani, apoi explodează sub forma unor supernove strălucitoare.
Rămășițele din miezul lor se prăbușesc într-o stea neutronică sau într-o gaură neagră. Aceste obiecte mici și întunecate împânzesc galaxia noastră, ca un cimitir cosmic, explică publicația Science Alert.
În timp, atât stelele neutronice, cât și găurile negre stelare sunt greu de detectat
Stelele neutronice au un diametru de numai 15 kilometri și, dacă polii lor magnetici nu sunt aliniați astfel încât să le vedem ca pe niște pulsari, ele vor fi de obicei trecute cu vederea.
Găurile negre stelare sunt și mai mici și nu emit lumină proprie. Cele mai multe ar fi observate doar atunci când trec între noi și o stea mai îndepărtată.
Puțini știu că există un real cimitir cosmic
Nu am observat suficient de multe rămășițe stelare pentru a crea o hartă observată a locației lor generale, dar un studiu recent publicat în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society a modelat locul în care le-am putea găsi.
Cercetătorii au analizat distribuția stelelor din galaxia noastră actuală și au simulat modul în care resturile stelare ar putea fi trasate și deviate de interacțiunile stelare. Deoarece aceste stele sunt de obicei mai vechi decât stelele actuale din galaxie, ele au avut mai mult timp să se deplaseze pe noi traiectorii orbitale.
Rămășițele stelare experimentează, din punct de vedere statistic, un fel de efect de estompare a poziției lor. Distribuția acestor stele se află într-un plan de trei ori mai gros decât cel al Căii Lactee vizibile. Dar echipa a descoperit un aspect al distribuției lor care a fost surprinzător.
Aproximativ o treime din aceste stele vechi moarte sunt eliminate din galaxie
Practic, o treime dintre stele au avut parte de o întâlnire stelară apropiată care le-a dat un asemenea impuls de viteză încât vor scăpa în cele din urmă de atracția gravitațională a Căii Lactee.
Acest lucru înseamnă că, în timp, Calea Lactee se ”evaporă”, sau pierde masă, ceea ce este neașteptat
Grupurile mici de stele, cum ar fi roiurile globulare, se pot evapora. Totuși, Calea Lactee este mult mai mare, așa că am putea crede că evaporarea pe termen lung ar fi minimă.
Un alt aspect surprinzător al modelului este faptul că aceste rămășițe stelare sunt distribuite relativ uniform, în toată Calea Lactee.
