Iubiți și câinii vagabonzi, sunt mai cinstiți și uneori mai lorzi…
…După cum spunea regretatatul Mihai Constantinescu în celebra sa melodie. Și, da, ar trebui să iubim orice ființă a pământului, dacă tot ne batem cu pumnul în piept că mergem pe la biserică și că-l iubim pe Dumnezeu.
Cu toate că realitatea nu-i mereu tocmai asta, întrucât deseori am avut ocazia să văd indivizi ce se întorceau duminica de la biserică și goneau cățelul care le apărea în cale, cerându-le un colț de pâine.
„Marș de-aici, javră!” merge aproape uns după ce, cu câteva zeci de minute în urmă ai zis un amin pios preotului care-ți recomanda să fii mai bun. Și-apoi, nu musai că el ar fi mai bun, dar știți vorba aia „Nu face ce face popa, ci ce zice popa”. Se pare că mulți dintre concetățenii noștri au ales să se ghideze după fapte, și nu după ziceri. N-ai cum să-i condamni.
Citește și: Ce poți vedea în Galați, dacă te nimerești pe aici
Povestea cățelușei Billy
Pe Billy am găsit-o în prima mea ieșire în județ, pe vremea când lucram ca fotoreporter la un ziar gălățean. Întâmplarea face ca vizita respectivă să se fi desfășurat chiar în satul natal al tatălui meu, unde acesta și-a petrecut ultimele zile din viață, însă unde a fost și înmormântat ulterior.
Satul Vameș, din județul Galați e o localitate mică, pe moarte, unde casele părăsite crează o imagine post-apocaliptică, singurii locuitori ai uitatului de Dumnezeu loc fiind cei câțiva bătrâni și vreo doi-trei alcoolici între două-vârste.
Așadar, cu cine să vorbești, unde să te duci, decât la bar? Măcar acolo poate-poate-i găsești pe cei doi-trei bețivani pe care să-i întrebi una alta despre satul în care locuiesc. C-or ști și să răspundă și ei la câteva întrebări, doar!
Odată ajunși la bar, în loc de clienți, am dat de o barmaniță și de un pui de cățel pricăjit care cum m-a văzut, m-a și luat în primire. O nafură mică, urâțică, cu ochi mari și codiță zglobie. „Nu vă supărați, e a dumneavoastră, n-o dați?”, am întrebat-o numaidecât pe barmaniță. „Dar luați-o-n Doamne iartă-mă, că și-așa nu prea am ce să-i dau de mâncare pe-aici”, îmi răspunde ușurată femeia.
Așa că am urcat cele 300 grame de cățel în mașina de la redacție și am dus-o două sate mai încolo, la bunica mea. Nu de alta, dar de când mă tot ruga bunica să-i duc un cățel pe care să-l țină ea liber prin curte, să-i fie sonerie cu urechi. Așa a intrat în familie Billy, numită și Bila.
Citește și: O bătrână de 80 ani, voluntar la un adăpost de animale din Galați
Parvoviroza, cada și chinul
La mai puțin de o lună de la adopție, primesc un telefon de la bunica cum că Billy e rău tare, vomită, nu mai mănâncă pentru c-a fost otrăvită, pesemne. Ajunsă cu Billy în Galați la veterinar, urma să aflu că micuța nu era câtuși de puțin otrăvită, ci infectată cu cea mai hapsână boală a puilor de căței, parvoviroza. „Domnișoară, eu am să fiu sincer, cățelul ăsta are șanse infime de a trăi. Există tratament, dar e foarte scump și e cumva pe riscul dumneavoastră, pentru că nici tratamentul nu-i garantează supraviețuirea”, mi-a spus medicul veterinar într-un acces de sinceritate pe care l-am apreciat. „Nu contează, cât o costa, măcar știu că încerc!”, i-am răspuns.
Așa că a urmat o săptămână de chin, atât pentru ea cât și pentru mine, cu vizite zilnice la veterinar și cu injecții dureroase la care ajunsese pe la sfârșitul săptămânii săracul cățel să strângă din ochi numai când le vedea în mâna medicului.
Toată săptămâna aia odioasă saraca de ea a locuit în cada mea, fiind singurul loc unde o puteam ține, de vreme ce simptomele parvovirozei, îngrozitoare de fel, o făceau să elimine aproape automat hrana de regim pe care i-o recomandase medicul veterinar.
În a șaptea zi după scripturi, Billy a mea a început pentru prima oară să schiaune, cum că vrea afară din cadă, acesta fiind primul semn că începea să se simtă mai bine.
Câteva luni bune mai târziu, Billy e în curtea ei, de la bunica, devenind, într-adevăr, acea sonerie cu urechi pe care aceasta și-a dorit-o atât de mult.
Citește și: Cine n-are o pisică, să facă bine și să adopte
Iubiți animalele așa cum vă iubesc și ele pe voi
Străbunicul meu avea o vorbă, „Cum să dau eu cu piciorul în mâța asta? O fi mama, o fi tata!”. Dacă nu le puteți ajuta, măcar nu le faceți rău! Iubiți și câinii! Iubiți și câinii vagabonzi!
