O vorbă mai veche spune că „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”. În mod sigur, vorba, se referă la părinți, nu neaparat la bătrâni. Însă cum ea este, așa cum am menționat, una veche, și limbajul va fi așișderea.
Desigur, nu toată lumea are parte de părinți pe lumea asta. Mărturie stau casele de copii, pline până la refuz de sufletele celor care nu au avut parte niciodată de mângâierea părintească. Pe de altă parte, nu toți părinții au copii. Iar în acest caz, mărturie stau căminele de bătrâni pline până la refuz de sufletele celor lăsați să-și trăiască ultimele zile departe de confortul casei, alături de cei dragi, pe care i-au născut și apoi crescut.
Dacă ești foarte-foarte bogat îți poți cumpăra părinții. Cu bani rezolvi orice. Actori dornici de un venit în plus, care să-ți mimeze afecțiunea se găsesc mereu. Cu toate astea, niciodată nu vei putea cumpăra dragostea unui părinte – fie el de facto sau adoptiv. Dragostea e singurul lucru pe lumea asta care nu se dă în schimbul banilor.
Noi, oamenii, suntem tentați să desconsiderăm ceea ce avem. Până într-o zi, când nu mai avem, iar atunci ne-apucă regretele, suspinerele și dorul. Dar, așa cum am zis, în acea zi va fi, cu siguranță, prea târziu pentru astfel de sentimente. Vom râmâne cu amintirile și, poate, cu câteva fotografii pe care le vom privi îndelung plângând.
Din nefericire pentru rasa umană, tipul acesta de comportament este general valabil. Omul preferă să regrete ceea ce nu mai are, în speță un părinte care a dispărut dintre cei vii, decât să aprecieze fiecare clipă pe care o are cu acesta, atât timp cât părintele este încă în viață.
Această caracteristică nu ne face nici răi, dar nici buni. Ne face doar „oameni”. Oameni prea ocupați să supraviețuiască, în loc să trăiască. Oameni cu ochelari de cal. Oameni care nu reușesc să vadă pădurea de copaci, iar când o văd este pentru că s-au lovit cu fruntea de un trunchi.
Nimeni nu trăiește veșnic. Nici părinții și, categoric, nici noi.
Citește și editorialul: Au plesnit mușchii politici, de la atâta încordare
