În urmă cu un an scriam un editorial despre evenimentele care au avut loc în București, în data de 10 august 2018, iar în data cu pricina mă aflam în Capitală, printre protestatari – și cu jobul, și cu sufletul. În acea zi am trăit o senzație greu de explicat în cuvinte. Pe de-o parte, am încercat, pe cât posibil, să rămân neutră evenimentelor, de vreme ce presa ar trebui să aibă mereu coloană vertebrală și să dea dovadă de imparțialitate.
Pe de altă parte, omul din mine s-a bucurat nespus când a văzut că națiunea începe să se trezească. Doar ca să se culce la loc, după cum aveam să observ ulterior.
La vreo oră și ceva, semnele că seara se va termina foarte urât începeau să apară. Jandarmii, sosiți într-un număr impresionant în Piața Victoriei, aveau să-și schimbe ținutele, din cele lejere, „non-violență”, în uniformele „de război”. Toate astea în ciuda faptului că niciunul dintre participații la protest nu dădea semne că și-ar dori să protesteze și altfel decât prin scandarea verbală a nemulțumirilor, cele îndreptate împotriva guvernului PSD.
Odată cu schimbarea uniformelor, în ochii jandarmilor răsărea frustrarea și ura viscerală față de oameni, lucru care, trebuie să recunosc, l-am observat la timp și m-a speriat destul de mult. Aerul colcăia de apăsare exact ca înaintea unei furtuni.
Și uite-așa începea ceea ce acum poartă numele de „dosarul 10 august”. Copii, bătrâni, tineri pașnici și jurnaliști erau gazați, alergați, hăituiți sau băgați în dubă – fără drept de apel. Gustul lacrimogenelor l-am simțit din plin. N-a contat legitimația de presă agățată sus, „în gât”, ca să poată fi văzută. N-a contat nici camera foto.
Cu toate astea, recunosc, am scăpat ușor. Alți colegi din presă nu au avut norocul meu.
La trei ani de la cumplitele evenimente, România își doarme, în continuare, somnul cel de moarte – vorba imnului. Nimeni condamnat, nimeni vinovat. Toată lumea ridică din umeri. Somn ușor!
Citește și editorialul: 10 August, data aia din calendar pe care nu o uiți
