Românii fac parte dintre cele mai mândre nații, chiar și atunci când nu este cazul. Cel mai recent exemplu l-am văzut în ultimele două săptămâni, când jucătoarea britanică Emma Răducanu a avut o evoluție senzațională la turneul de Grand Slam de la US Open, pe care l-a câștigat venind din calificări, mai mult de atât, fără vreun set pierdut în cele zece meciuri. Am putea spune „perfect 10” și gândul ne trimite la Nadia Comăneci ce a cucerit lumea, la Jocurile Olimpice de la Montreal (Canada), din 1976. Da, în Canada în care, în 2002, la diferență de numai două luni și o săptămână, se nășteau finalistele turneului de la Flushing Meadows din acest an.
Două sportive cu origini asiatice, din partea mamelor, filipineză pentru Leylah Fernandez (cu tată din Ecuador), respectiv chineză pentru Emma (cu tată român). Doar că familia celei din urmă a decis să se mute în Marea Britanie, pe când Emma avea numai doi ani, aici luând contact cu sportul, în general, și alegând tenisul pentru care a arătat că are talent.
Revenind la mândria de a fi român, în toată perioada acestui turneu, românii au fost împărțiți în două tabere: una care urmărea evoluția sportivei, doar prin prisma parcursului extraordinar, și o alta, care deja și-o asimilase pe Emma, ca fiind româncă.
Iar lucru acesta ne-a amintit de o altă campioană de la US Open, din 2019, Bianca Andreescu, canadiancă cu origini românești, născută și crescută acolo, revenită pentru o scurtă perioadă în România, dar care este susținută de către Federația Canadiană. Ba chiar i se reproșa acesteia că nu participa Fed Cup sub culorile „tricolorului”, de parcă avea statul român vreun merit pentru succesul acesteia.
Pe cât de multă mândrie de a fi român, când un sportiv ce are doar niște „rădăcini” din spațiul carpato-dunăreano-pontic, pe atât de mult dispreț este când „unul de-a nostru” calcă pe bec.
Citește și editorialul: Odă specialistului român, cel priceput la toate
