Timp de mai bine de un an și jumătate, pandemia ne-a incapacitat cam din toate punctele de vedere. Poate cel mai afectat sector a fost HoReCa, adicătelea oamenii ăia care ba închideau, ba deschideau. Între timp, ei și-au pierdut angajații de bază, fiind acum nevoiți să apeleze la forță de muncă necalificată ori, după caz, nepricepută. Asta dacă au pe cine să angajeze!
Numai pandemia e de vină?
În mare parte, pandemia e și ea de vină, desigur. Însă dacă e să privim lucrurile în profunzime, vom observa că pandemia a servit și pe post de ceas deșteptător multor angajați competenți care au înțeles, în sfârșit, că bunele rezultate ar trebui răsplătite corespunzător. Așadar, mulți dintre aceștia s-au reorientat spre munca online, în companii care au dat dovadă de respect și de corectitudine, atunci când vorbim despre raportul muncă – beneficii materiale.
Între timp, mulți dintre angajatorii din HoReCa au rămas încremeniți în trecut, refuzând să accepte realitatea: dacă vrei să ai angajați buni, care să-ți facă treabă, trebuie să-i și plătești pe măsura pretențiile pe care le ai. În lipsa angajaților buni, în loc să învețe o lecție prețioasă care să-i ajute pe viitor, angajatorii au preferat să se unească într-un festival de smiorcăieli. „Nu ne mai găsim, domnule, angajați buni pe care să-i plătim cu minim pe economie, ca mai apoi să-i birjărim zi-lumină, până pică lați de extenuare!”.
Unde sunt „fraierii” de altădată?
„Fraierii” de altădată s-au deșteptat și au înțeles, într-un final, că opțiunile lor sunt nelimitate, atât timp cât își doresc, cu adevărat, acest lucru. Pe principiul, dacă nu ai tu grijă de tine, nu va avea nimeni altcineva. Iar dacă îți pui baza în grija altcuiva, vei ajunge să lucrezi sub un amenințarea unui bici imaginar.
Soluții? Există, dar pe termen lung
Desigur, pandemia a creat găuri financiare de nedescris în sistemul HoReCa – aceasta e realitatea. Angajatorii nu mai au banii de altădată, așadar nu pot onora cererile salariale ale angajaților, treziți acum, după pandemie, din somnul „cel de moarte”. Însă așa cum nu e vina angajatorului că nu are de unde plăti conform cu munca prestată, nu e nici vina angajatului.
Bunăstarea de odinioară se poate reclădi cu efort. Pe de-o parte efortul va fi al angajatorului care, brusc, este pus în postura de a-și respecta angajatul dacă vrea ca el să continue să-i fie angajat. Pe de altă parte, va fi al angajatului care va fi motivat să dea randament, dacă e remurenat corespunzător și tratat cu respect.
Iar investiția unor salarii conforme și decente va fi răsplătită, în timp, printr-o afacere care funcționează. Pentru că ceea ce refuză să înțeleagă majoritatea angajatorilor români este că orice afacere, indiferent de natura acesteia, este formată din oameni.
Așadar, iată: la poarta fabricii nu mai e nimeni.
Citește și editorialul: Ulciorul de aur nu merge de multe ori la apă
