A fost odată în Veneția
În cursul serii trecute tot internetul vuia de imaginile emoționante ale italienilor ieșiți pe la ferestre sau prin balcoane, scandând și cântând, încercând să-și mențină moralul ridicat. Ceea ce, recunosc, mi-a amintit de excursia mea din Veneția de acum câțiva ani. Coborâtă pentru prima dată în viața mea pe teritoriul Italiei, prima întâlnire cu italienii recunosc că mi-a creat sentimente contradictorii. Aflată în stația de autobuz de lângă aeroportul Treviso, cu intenția de a mă deplasa spre Mestre, orășelul unde-mi găsisem cazare, aflat la câțiva kilometri de Veneția, văd doi inși gesticulând unul către celălalt destul de aprig. Cum italiană n-am înțeles niciodată prea mult, singurele mele cuvinte cunoscute fiind alea în română spuse cu accent italienesc, acompaniate de trei degete în sus, am tras concluzia firească cum că oamenii se ceartă. Ce ghinion pe capul meu, îmi zic. Nici n-am apucat bine să pun piciorul în Italia și hop, se și iau unii la bătaie! Așa că am încercat să mă îndepărtez tiptil de panaramă, ca nu care-cumva să devin vreo victimă colaterală, caz în care încep să sară pumnii prin stație. Nu trec două-trei minute că oamenii încep să se ia în brațe și să se pupe, semn că aia nu era ceartă, ci doar o conversație normală între doi cetățeni italieni. Scena avea să se repete de nu știu câte ori în cele câte zile petrecute în Italia, cu diferența că acum ar fi putut să se și bată lângă mine, că tot nu mi-aș mai fi dat seama dacă-i de bine sau de rău. Și-ai fi spus că, româncă fiind, ar fi trebuit să fiu obișnuită cu astfel de comportamente. Nu de alta, însă împărțim un tată comun, și-anume pe Traian – cel puțin asta spun istoricii. Cu toate astea, eu cred că semăn cu mama mea, Decebal.
Dincolo de glumițe, am văzut un popor vesel și relaxat. Am întâlnit oameni dispuși să mă ajute cu informații, chit că eu nu înțelegeam italiană, iar ei nu înțelegeau engleză. Cele trei degețele articulate strategic în sus și conversația devenea pe loc una inteligibilă. Și mă tot întreb acum de unde au italienii atâta răbdare să stea închiși în case? Nu de alta, dar cu mine nu a avut nimeni răbdare la toaleta publică de la Palatul Dogilor. După o coadă infernală în care simțeam efectiv că o să mă transform în românca apărută la știri pentru că s-a scăpat pe ea în buricul Veneției, odată ajunsă la Mecca toaletelor și motivul fericirii mele, nu apuc să stau două secunde în interior că și începe anubisul italian al toaletelor să-mi bată cu pumnul în ușă și să-mi urle ceva care suna a „uscire!”. Și-apoi, ceva italiană mai pricepeam, că doar m-am uitat și eu ca tot copilăretul anilor nouăzeci la Sailor Moon pe Rai-uri, așadar m-am prins rapid că nu vrea să se împrietenească cu mine, ci vrea să mă dea afară de acolo cu pantalonii în vine. „I’m not done yet!”, încerc să-i explic eu ca din butoi. „Non capisco, uscire!”, aud de afară. Și-am ieșit. Profund bulversată, dar am ieșit.
Mi-am jurat atunci cum c-am să mai vizitez locul ăla magic măcar o dată în viață. Ce-i drept, tot atunci mi-am dorit și ceva mai puțină îngrămădeală. Acum înțeleg ceva mai bine expresia „ai grijă ce-ți dorești!”.
Citește și: Activitățile economice, închise în Italia
