Cu toții am crescut cu ideea că România este frumoasă. Ne-a convins educatoarea, prin cuvinte colorate și poezii spunse stângaci și ne-au convins învățătorii, insistând să ne arate o hartă veche: România este frumoasă.
Ni s-a inoculat convingerea că România ar fi una dintre cele mai frumoase țări din lume. Că puțini îi înțeleg frumusețea. Că România are ceea ce alte țări nu au: și mare, și munte, și o deltă, și râuri, și lacuri. Că se află toate aici, pe acest teritoriu și că reprezintă trăsăturile culturii noastre, că geografia alcătuiește poporul român. Și că poporul român ar face orice să prezerve geografia. Ar face?
Nu neg faptul că România nu ar avea o mulțime de locuri extraordinar de frumoase, dar neg faptul că am făcut sau am face orice pentru a avea grijă de ele.
Geamăna: satul aflat la 100 de metri sub un lac steril
Nu insist pe grătarele de pe plajele pustii de pe litoral și nici pe manelele din Deltă. Nu insist pe gunoiul și peturile aruncate la întâmplare prin păduri. Sau pe faptul că tăiem pădurile cu o viteză care se plătește ilegal.
Voi insista, însă, pe un loc sinistru care a devenit atracție turistică cu ocazia campaniei de salvare a învecinatei Roșia Montană. Este vorba de satul Geamăna, din județul Alba.
Spun sinistru, pentru că satul Geamăna nu poate fi catalogat drept frumos sau urât. Satul nu mai există, dar nu poate fi nici uitat. Nu este o imagine frumoasă, nu este o imagine urâtă, dar este o imagine care bântuie dincolo de poze.
Dezastrul despre care autoritățile refuză să vorbească
În urma operațiunilor miniere de la Roșia Poieni, satul a fost transformat în lac de decantare și acoperit de steril, printr-o serie de evenimente cunoscute drept dezastrul natural de la Geamăna.
În anul 1977, Nicolae Ceaușescu a lansat următoarea inițiativă: evacuarea celor 1000 de persoane, adică 400 de familii ce locuiau acolo pentru a depozita deșeurile toxice din mine. În 1978, Regimul Comunist a început să acționeze, oamenilor fiind promis faptul că se vor îmbogăți de pe urma mutării, adevărul fiind că ei au primit o bucată de pământ și foarte puțini bani, pentru a trăi în continuare. De altfel, localnicilor li s-a promis că vor fi mutați la 7 km de vechiul lor sat, dar desigur că și această promisiune nu a fost respectată, ei fiind duși la aproximativ 100 de km distanță.
O istorie înghițită de un lac toxic
În prezent, totul a devenit un lac care crește între 90 și 100 de centimetri pe an. Toată apa este împărțită în 3 zone: o zonă cu noroi, unde țevile degajează toate substanțele dăunătoare, o zonă cu apă turcoaz și o zonă cu apă roșie ca sângele.
Apa nu este potabilă, zona este contaminată și, totuși, sub dezastrul natural se află sute de case, de morminte și de povești. Se află pământurile oamenilor și aminitiri la care nici cel mai curajos scafandru nu ar avea acces. Nu au fost salvate; au devenit, an după an, doar noroi și depuneri toxice.
Turla bisericii este încă vizibilă, fiindcă biserica a fost construită pe cel mai înalt deal din sat – aflat la 100 de metri mai sus față de vatra satului. O biserică care încă vrea să ne învețe că lipsa respectului față de natură duce la otravă. Atunci, ca și acum.
Citește și: Bacăul în culori: un muzeu în aer liber
