Ce ne mai place curățenia! Și ce mai strâmbăm din nas atunci când o vedem pe stradă sau pe la cineva pe-acasă! Și după aia bârfim! Vai, cât bârfim!
Ieri, stând la fereastră și admirând oamenii fericiți fără mască și păsărelele care cântau voioase prin copaci, văd o mască de protecție plutind în picaj, agale prin văzduh, aruncată de undeva de la un etaj superior, semn că dorința de eliberare a fost una mare. Imaginea măștii fluturânde, trebuie să recunosc: mi-a stricat bunătate de univers idilic, cel în care picasem blegos. Dintr-o dată, soarele parcă n-a mai mângaiat blând și tătos, iar natura n-a mai fost așa de verde-crud. N-am mai văzut decât masca aia, fluturând în vânt, zălog și legământ, întâiul meu cuvânt… a fost „aoleu”.
Imediat mi s-a deschis și cel de-al treilea ochi de soacră, cel cu care văd tot. Cu el m-am uitat în iarba verde crud, unde am zărit, tot aruncate de la etaj pesemne, un pet de bere, o caserolă de mâncare, câteva felii de pâine, o conservă, o geacă veche și-o pereche de chiloți bărbătești. Mă întreb ce fel de petrecere or fi dat vecinii mei cu o seară înainte? Dar mai ales, cât de greu le-o fi fost, sărăcuților de ei, să iasă câțiva zeci de metri până la ghenă, ca să ducă toate acele „rămășițe ale zilei”?
Curățenia la români – o vrem… dar n-o facem
Și să nu vă închipuiți că locuiesc într-un cartier de tipul „Ferentari”! Nici pe departe! Cartierul meu e un cartier bătrân, relativ central, cu renume și extrem de bine plasat în raport cu „atracțiile turistice” ale orașului. Ei bine, cartierul meu pare să fi fost invadat, în ultimii ani, de oameni care n-au fost învățați de mămicile lor, atunci când erau mici, că resturile de orice fel se duc, educat, la ghenă – așa că le-aruncă cu boltă și multă îndemânare la orice oră din zi de la fereastră, spre nefericirea oricui are ghinionul de a trece, în momentul acela, pe lângă bloc. Pentru că da, în cel mai bun caz te poți trezi cu o tocăniță fleoșcăită în păr – în cel mai rău cu tot borcanul.
Desigur, există și acea categorie de vecini, un pic mai rușinoasă care, de teamă să nu-i observe vreun cunoscut, se leapădă de gunoaiele din dotare în orele târzii ale nopții.
O ultimă categorie de vecini este cea a celor care își lasă gunoiul la ușă, zile întregi, în speranța că i se va face milă cuiva și-l va duce pentru ei. „Of, săracul, oare cine o sta aici? O persoană cu dizabilități, incapabilă să coboare să scările? Ia să-l ajut eu și să-i duc gunoiul”. O dizabilitate există, însă nu la funcția locomotorie, ci la nivel de bună creștere.
Și tot ei, cei care aruncă gunoaiele pe unde apucă prin natură, ori le lasă strategic lângă ușa de la intrare, vor fi tot cei care, dacă îi primești în casă și-ai uitat sau n-ai avut chef în ziua respectivă să-ți ștergi praful de pe mobilă, te vor judeca în sinea lor. Ulterior te vor judeca șoptit și-n fața altora.
Au și ei dreptatea lor! Praful nu se lasă pe mobilă. El se aruncă pe fereastră sau se lasă la ușa de la intrare – însă niciodată nu se lasă în casă!
Și ne mai mirăm că atâtea tone de gunoaie se chinuie să intre în țară? Gunoi la gunoi trage.
