Că sunt sau nu liliecii responsabili pentru apariția virusului, încă nu se poate spune nimic sigur. Există nenumărate articole, studii și cercetări. Unele acuză mamiferele zburătoare, altele le iau apărarea. Există foarte multe întrebări în mintea oamenilor de știință și, la fel de bine, există foarte multă ură. Cumva, din experiențele mele cu mamiferele bipede, știu că ura provine din teamă. Din teamă, frustrare, un episod nefericit și nerezolvat. Nu ne naștem pentru a urî. Ura este deprinsă în timp, învățată, aș putea chiar să spun că suntem ”educați” să urâm.
Câteva exemple:
1. Când un urs a atacat un localnic, un băiat pe nume Moise Guran a insistat în emisiunea de la radio că urșii sunt periculoși. Nu, nu sunt periculoși. Au același drept la viață ca fiecare viețuitoare de pe pământul ăsta. Și, da, este loc pentru toată lumea și e vital să înțelegem că planeta nu aparține doar oamenilor. Urșii sunt periculoși atunci când le este distrus habitatul. Când sunt vânați. Când sunt transformați în trofee de vânătoare. Omul îi transformă în periculoși prin apropierea excesivă și inutilă de ei. Și prin instigarea la ură transmisă prin emisiuni la radio.
2. Când un maidanez a atacat un copil, s-a pornit o luptă crudă și primitivă împotriva câinilor. Despre bunica aia care ar fi trebuit să aibă grijă de băiat nu s-a spus mare lucru. Că e mult mai sigur să mușamalizezi imprudența. Despre câinii abandonați pe străzi nu s-a zis nimic. Nici despre sterilizări. Nici despre faptul că, da, omul e cel mereu responsabil.
3. Au apărut anumite articole în care (puțin stângaci și nesigur) se precizează că pisicile au o (vagă) legătură cu acest coronavirus. Că l-ar putea transmite. Că ar cam fi periculoase. Tot ce sper e să nu înceapă stârpirea și în cazul lor. Că omul speriat refuză să mai asculte sau să aibă răbdare. Preferă moartea mediului înconjurător pentru a se salva pe sine. Deși, greu de încăput în creierul lui micuț faptul că nu poate exista singur.
În cazul de față, ura pentru lilieci provine din teamă și nesiguranță. Liliecii sunt niște ființe cu un trecut poetic cam controversat. Liliecii au legături cu Dracula, cu vampirii, cimitire, clopotnițe, sau Familia Adams. Reprezentări satanice, gotice, ființe macabre care ar trebui stârpite.
În copilăria mea am fost educată să evit liliecii pentru că ar avea vreun straniu fetiș cu părul meu. Adică zboară ei veseli și liniștiți până văd copii cu părul lung și aleg să-și încurce aripile în părul copilului. ”Fii atent, George, e un copil cu părul lung pe stradă! Repede, bagă viteză și încurcă-te în buclele lui!”.
În timp, am aflat că e doar un mit, o nouă strategie de a evita liliecii.
Am citit azi un articol despre șoarecii ăștia zburători: ”11 MOTIVE SĂ IUBIM LILIECII!”. Am înțeles fiecare motiv și, deși nu mi-aș lua un liliac ca animal de companie, nici să-i urăsc nu aleg. Și nici teoria conform căreia ei sunt responsabili pentru coronavirus nu-mi prea place. Asta pentru că aștept să se facă un studiu exact. Am timp și am răbdare, mai ales în condițiile actuale. Și, chiar dacă se va demonstra că pandemia a pornit de la supa de liliac, tot nu aleg să-i blamez. Că nu au ales ei să devină supă.
Citește și: Moaște, medici și preoți – în luptă cu coronavirusul
