În urmă cu câteva luni, cineva tare drag mie mi-a trimis o poză simplă cu un afiș la fel de simplu despre pisici. Am zâmbit. Spun că era un afiș simplu pentru că suna în felul următor: ”Mulțumim celor care se gândesc la noi. Semnat: pisicuțele”. O încurajare la bunătate și o mulțumire.
E vorba de un afiș care încă este acolo și încă ne îndeamnă să nu-i uităm pe prietenii patrupezi care nu aparțin nimănui. Și care, totuși, aparțin tuturor. Am publicat afișul pe pagina personală ca pe un exemplu mic: să fim mai buni. Să nu ignorăm și să nu rămânem indiferenți. Să adoptăm vieți și să încetăm să mai cumpărăm vieți. Să nu lovim. Iar dacă nu cunoaștem empatia, măcar să învățăm să nu mai facem rău.
Eram fericiți, eram liberi și nu ne acopeream încă zâmbetele cu măști și nici nu ne cenzuram ieșirile, și nici numărul de prieteni.
Galațiul e un oraș mare, un oraș turistic, un oraș frumos, oricât am vrea să-l transformăm noi într-un oraș uitat și prăfuit. Cei care au ales să-i facă bagajele și să-l părăsească, au adăugat motive ca mizeria, o eternă domnie pesedistă și lipsa unui viitor în orașul de la Dunăre. Că salariile sunt mici și lumea trăiește de pe o zi pe alta. Că nu există decât farmacii și case de pariuri. Că nu avem drumuri și nici oameni calificați să le contruiască. Că e corupție și că nimeni nu mai investește în nimic.
Desigur, este strict vorba de perspectivă. Eu am ales să rămân. Să rămân în Galați și să-i rămân Galațiului. Ca mine, mulți.
Dincolo de liste pro și contra pe care, recunosc, le-am bifat încă din adolescență, mă întorc la optimism și, mai ales, la contraexemple.
Un contraexemplu a fost un telefon la început de week-end și o voce pe care nu o cunoșteam, dar care a fost vocea pisicilor care au ales să mulțumească printr-un afiș. Și așa am aflat că nu doar de un afiș e vorba.
Daniela Călin a trasformat o grădină simplă din cartierul Micro 17, din Galați, într-o grădină pictată, care are estetic, natură, viitor și multe, multe pisici. Daniela a adăugat culori pe un gard pus de primărie și o portiță de acces pentru toți. Asta în condițiile în care, în Galați, ”vecinii de la parter” tind să pună monopol pe toată geografia din jurul blocului. Și în condițiile în care e imposibil să nu intervină ”discuții”, orice ai alege pentru geografia respectivă: grătare sau natură.
Am întrebat-o de unde ideea și de unde hotărârea și mi-a răspus simplu și clar: ”ușor-ușor” și a insistat pe ideea de cuplu.
”Decizia am luat-o cu Tudor, soțul meu. Eu lucrez în domeniul IT, Tudor lucrează în distribuție. Profesia nu are importanță. Ce am ales să facem cu grădina, cum am înfrumusețat-o, ei, bine, asta e adevărata mulțumire sufletească”.
Grădina are o portiță de acces pentru toată lumea și m-am gândit automat la vecinii Danielei pentru că, independent de oraș, avem o multitudine de caractere umane. Și diversitatea poate duce, uneori, la divergențe:
”Un simplu afiș îi poate schimba pe oameni. Și, da, mulți se schimbă când văd o grădină îngrijită. Pe oameni poți să-i educi printr-un desen. Eu am ales să pictez și, uneori, iau o imagine, o idee de pe Pinterest și o reproduc. Stau cu telefonul în mână, aleg un model și o transpun direct pe perete”.
Și totuși. Care a fost reacția vecinilor:
”Cu oamenii e dificil. Oamenii găsesc mereu ceva pentru care să fie deranjați. Dacă e frumos, te întreabă de ce e frumos, care e scopul. Și dacă e urât, sunt deranjați de faptul că e urât”.
Și, atunci, cum îi educăm?
”Încet. O mamă vine cu fetița ei într-o dimineață. Și-mi spune că vrea să dea mâncare la pisici. Fetița insistă că vrea ea să le hrănească și, uite așa, încep să vină din ce în ce mai des, azi-mâine, azi-mâine. Până la urmă, perseverența e totul, nu trebuie doar să vrei să faci un bine, ci să și întreții binele făcut. Așa am motivat oamenii, așa am reușit. Sunt părinți care știu să-și educe copiii și părinți care-și ignoră copiii. Oricum ar fi, în respect stă totul. Pentru copii, grădina e un magnet”.
Dar nu toți oamenii pot fi motivați. Schimbarea vine în timp.
”Pentru grădiniță am avut permisiunea Primăriei Galați și permisiunea vecinei de la parter. Dar am avut și meciuri cu vecinii. De exemplu, polițiștii au fost sunați să vină de două ori și, de fiecare dată, nu au înțeles de ce au venit. M-au întrebat de ce am fost reclamată și m-au întrebat dacă nu cumva am fost reclamată pentru că totul arată prea frumos. Și-uite așa și eu, și Tudor, am devenit prieteni cu Poliția. Totul e un paradox amuzant”.
Revenind la afiș și la pisici, i-am spus Danielei că am trei pisici și discuția s-a dus spre pisici, spre cele trei pisici ale ei și-ale lui Tudor și spre celelalte din grădiniță:
”Toate sunt sterilzate, toate sunt hrănite, toate sunt iubite. Nu facem diferențe. Pisicile din grădiniță au padocuri și, atât pentru lume, cât și pentru Poliție, a fost greu de înțeles termenul de padoc pentru pisici. Practic, le-am făcut câte o cușcă și așa le știu liniștite. Și am colorat fiecare cușcă. Pentru că am posibilitatea asta. Într-un final, Poliția iar nu a înțeles reclamațiile și a stabilit că oamenii sunt răi și nu înțeleg ce e frumos. A fost o perioadă în care ne-am temut. Dar nu vom alege niciodată să facem ce vrea altul”.
Am terminat întrebările, deși aș fi vorbit nu doar minute, ci ore. Am selectat poze dintre zeci de poze și am concluzionat că o familie vrea să facă dintr-un Galați vechi și prăfuit, un Galați în culori. Și reușește. Că doar două persoane pot schimba un cartier întreg. Dar, la fel de bine, cele două persoane vor alege mereu să nu se supună unori reguli absurde, unor măști inutile, unor norme ancestrale și absurde.
Încă există libertate, într-o lume a regulilor şi a restricțiilor. Încă există educație, deşi s-au pus lacăte la şcoli. Şi, încă există culori dincolo de nuanţe de gri. Iar libertatea, educația sau bunătatea depind doar de noi. Libertatea, educația, bunătatea: ca alegere personală.
Citește și: Altfel de oameni pe Facebook: Marie Jeanne și niște pisici
