Andrei Pleșu nu suportă prea bine izolarea. De altfel, nu numai el trece prin momente grele. Cu toții ne-am trezit brusc într-o realitate pe care nu o credeam posibilă. O realitate pe care, dacă am fi anticipat-o, nu ni s-ar fi părut atât de dificilă. Ce poate fi așa de rău în a sta acasă? Mi-aș fi spus eu aproape ușurată de faptul că nu trebuie să mai interacționez cu diferiți indivizi și fiind brusc liberă să citesc, să scriu, să mă uit la toate serialele la care nu am avut timp până acum. Da, în perioada asta am citit, m-am uitat la zeci de filme românești și am descoperit muzică nouă. Cumva, nu sunt așa de fericită cum mi-aș fi închipuit că voi fi. Cum nici Andrei Pleșu nu e. Și cum probabil că nimeni nu e.
Pleșu a descoperit muzica lăutărească și cum s-o iubească pe Romica Puceanu. Muzica lăutărească e blajină, e tristă și melancolică – aproape pandemică.
„Oricît ar părea de scandalos, de lipsit de demnitate și noblețe, voi risca să spun că, de cînd sînt „arestat la domiciliu”, nu marile rețete ale singurătății m-au ajutat, ci mai curînd mici derapaje înspre „minor”, înspre divertismentul nepretențios, înspre lenea consumului întîmplător. Nu marile construcții gastronomice m-au hrănit cu adevărat, ci aperitivele, gustările frugale, anexele discrete. Recunosc cinstit: am lăsat din mînă, după două-trei pagini de lectură, cărți monumentale, „serioase”, importante, „edificatoare” și m-am binedispus ascultînd nu Wagner, ci Dean Martin, nu impozante coruri celebre, ci… amărui vioiciuni lăutărești! (Recomand, ca fiind, în plus, și de actualitate: „Grea e boala de plămîni”, cîntată de Romica Puceanu.) S-ar zice că am învățat să fac față sentimentului tragic (și pompos) al deșertăciunii, prin firescul deșertăciunii asumate. Am descoperit Absolutul de la firul ierbii, mai prietenos, în condițiile date, decît Absolutul țanțoș, sideral, al edificării supreme.
E de la sine înțeles că n-am de gînd să evacuez din teritoriul vieții spirituale frecventarea „pieselor grele”, prestigiul salutar al bibliotecii. Tot ce vreau să spun e că încercările vieții se pot depăși, uneori, și prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica aulică a suprasensibilului. Ba chiar că poți regăsi zenitul tocmai savurînd ecourile lui imediate, deliciile oglindirilor lui pămîntești”, scrie Andrei Pleşu în Dilema Veche.
Citește și: Andrei Pleșu: se moare de milioane de ani și încă nu ne-am obișnuit cu asta
