De ceva vreme tot aud vorbindu-se despre „profesorii de altădată” și despre cum erau ei mai buni, mai pregătiți și mai capabili și mai frumoși decât cei din ziua de astăzi. Firește, nu pot vorbi pentru cei din ziua de astăzi, întrucât am terminat școala de multă vreme și n-am nicio dorință de a mă întoarce pe băncile școlii. Consider că ceea ce-am pătimit în anii ’90 – și un pic după – e suficient pentru un singur om.
Profesorii de altădată, un concept fals-idilic
Mi-amintesc cu oarecare nostalgie de perioada de după Revoluție. Însă nu neaparat pentru că această perioadă ar fi fost extraordinară, la modul general, ci pentru că e vorba despre copilăria mea, iar copilăria mea, bună-rea, cum o fi fost, e a mea și e singura pe care o am.
Bătaia nu-i ruptă din Rai
În primii ani de școală, ce-i drept, am avut noroc de-o învățătoare pe care n-ar putea să o înlocuiască nimeni. Blândă, frumoasă, cu har. Cam ce ți-ai putea dori de la primul om care te învață ceva și nu îți e părinte. În sala paralelă, o altă clasă aflată în același an de studiu n-avea norocul meu și al colegilor mei de clasă. Doamna Grivei (nu, nu acesta este numele real al dumneai, însă rimează) obișnuia să-și pocnească elevii cu capul de tablă de fiecare dată când o năpădeau frustrările de-acasă. Ocazional se mai auzea câte-un „poc-poc” din clasa vecină. Noi, speriați de ceea ce auzeam, ne bucuram în secret că nu suntem vis-a-vis, în timp ce învățătoarea noastră articula un „nț-nț-nț” aproape șoptit.
Mai târziu, la liceu, aveam să experimentez inclusiv eu cum e să nimerești prost. Vorba aia, „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Adevărat, de data aceasta n-avea nimeni să fie pocnit cu capul de tablă – nu la propriu, cel puțin. Însă aveam să aflu cum e când un profesor care, în definitiv, ar fi trebuit să aibă mintea deschisă, luând în calcul materiile predate (Logică, Psihologie, Filosofie), încearcă să-ți taie aripile din fragedă adolescență. Și nu neaparat pentru că ar fi ghicit viitorul și-ar fi știut că nu e nimic de capul tău așa că nu meriți oboseala, ci pentru că atât putea o minte îngustă lăsată de sistem să le decidă altora viitorul.
Cu toate astea, cele două doamne lipsite de har didactic au ieșit la pensie din învățământ, stricând generații întregi de elevi, fie prin violență fizică ori prin insuficiență. Ca ele au fost mulți. Prea mulți!
Iar printre cei mulți, cei câțiva dascăli demni de puși în ramă încercau să supraviețuiască și să corecteze tot ce stricau colegii lor.
Așa că… mai ușor cu „profesorii de altădată”! Bătaia nu-i ruptă din rai. Așa cum nici abuzul psihic nu e.
Citește și editorialul: Îți mai amintești cum îți era viața înainte de pandemie?
