Pe mine chiar nu m-au dus la școală. Am mers singură. Am învățat să merg fără ajutor undeva pe la 2 ani, iar la 7 eram deja expertă în mers.
Nu mi-a cărat ghiozdanul vreo bunică cardiacă și cu diabet, nu aveam depresii și nici tantrumuri și nici toane. Spuneam pachet, nu ”pachețel”, nu mă ”trăgea curentul” dacă era vreun geam deschis, iarba rumegată nu vindeca pe nimeni de cancer și știam că rugăciunile nu fac bacteriile să dispară. Nu aveam multe jucării, programele TV destinate copiilor erau scurte și sărăcăcioase, părinții mei nu erau ”părinți full-time” și nu, nu aveam telefon. Bine, era un telefon cu disc, dar nu suna nimeni, pentru că totul era taxabil.
Pe mine, școala nu m-a învățat nici să scriu, nici să citesc, nici să adun mere cu pere – știam asta de acasă, în limita inteligenței unui copil de clasa întâi, dar, știam asta de acasă.
Școala nu m-a obligat nici la lecturi suplimentare, cărțile cu povești nu erau citite tălâmb și anevoios pe litere. Erau recitite. Am citit și eu chestii stufoase și anoste și-am învățat și comentarii pe de rost, comentariile unor tipi morți din culegeri prafuite scrise prin anii `40. M-au plictisit și pe mine, dar am știut să aleg, în paralel, cărți mult mai interesante. Poate pentru că o carte citită face cât o sută de comentarii.
Nu e povestea mea. E povestea copiilor din anii `90 dar, sper, suntem dovada vie că analfabetismul functional este o boală recentă și modernă. Desigur, fiecare generație își are proștii ei, la fel cum în fiecare clasă exista, pe vremuri, repetentul din ultima bancă.
Și totuși, ce facem cu repetenții functionali? Rezultatele Centrului Național de Evaluare și Examinare din subordinea Ministerului Educației afirmă că ”elevii întâmpină mai multe dificultăți să redacteze un text pe baza unor întrebări decât să scrie un bilet de mulțumire. Astfel, în jur de 60% dintre elevii evaluați reușesc să scrie corect textul cerut”.
Ce facem cu rezultatele?
Românii sunt experți în a da vina: că e vina sistemului, a dascălilor, a părinților, a programei școlare, românii sunt experți în a da vina.
Centrul Național de Evaluare și Examinare precizează și că “testele administrate în cadrul EN II – 2019 au fost elaborate în conformitate cu programele școlare în vigoare” și “au avut un nivel mediu de dificultate”.
Încă e obligatoriu să adaugi lângă numele de Eminescu că e ”poetul nepereche”. Încă ești depunctat dacă nu-l consideri pe Moromete un ”țăran intelectual”. Sunt de acord cu faptul că școala devine un circ în care se promit promisiuni și se vând iluzii. E tipic țărilor sărace să crezi că, luând premiul întâi, îți „depășești condiția materială”.
Citește și: PSD obligă PNL să plătească alocațiile copiilor
Cu ce nu sunt de acord? Cu faptul că a dispărut curiozitatea. Și implicarea. Și competiția.
Și nu doar în cazul copiilor.
E mai ușor să-i dai telefonul, să-l faci să tacă vreo oră jucând Candy Crush. E mai ușor să nu te interesezi și să acuzi suspicios dascălul. E mai ușor să spui că nu te pricepi, fără ca măcar să citești enunțul problemei de clasa a doua. E mai ușor să te crezi părinte aprig, omniprezent și omnipotent când e vorba de cursurile de parenting, dar să reții doar citate, cifre și eșantioane. Și să insiști la rândul tău ca puștiul să rețină citate și formule pe care nu le va aplica niciodată.
Dacă în clasa a doua ștampila care se pune e ”analfabetism funcțional”, în liceu va fi bacovianul cimitir al tinereții.
Sau cimitirul învățământului românesc.
