Citeam deunăzi, pe profilul public de Facebook al cuiva care îmi atrăsese anterior atenția în mod negativ, cum că oamenii preferă să adopte (sau să cumpere) animale, în timp ce copiii sau bătrânii zac părăsiți prin azile. În mod cert, abandonul uman sau cel al unui animal de companie sunt, deopotrivă, fapte la fel de grave, chit că respectivul personaj nu împărtășește opinia, lucru care, de altfel, nici nu mă șochează prea tare.
În realitatea, rasa umană rareori pune semnul de egalitate între animalele și om, foarte des acuzând cățelul, pisica, pasărea sau… porcul, că nu ar avea suflet, animalul fiind creat (de Dumnezeu, firește) pentru a servi nevoilor și plăcerilor omului. Cam asta e concepția generală, perpetuată din moși-strămoși. O concepție care, din câte observ, merge, de cele mai multe ori, mână în mână cu atitudinea exagerat de naționalistă, patriotardă și/sau xenofobă.
În concepția categoriei cu pricina, atunci când îți moare câinele sau pisica, nu ai voie să plângi sau să suferi, pentru că inima mică nu poate pricepe legătura profundă care se poate crea între un animal și omul lui. Tot el, individul neiubitor de animale dar profitor de pe urma acestora, nu va avea niciodată răbdarea să studieze un câine, să se uite în ochii lui și nici să observe că dincolo de acei ochi se află un suflet exact ca al lui. De la sine înțeles că-și va ține câinele într-un lanț scurt de maxim un metru, în soare, îl va hrăni când își va aduce aminte, îl va bate și, cu prima ocazie, va arunca pe autostradă puii câinelui pe care nu l-a sterilizat pentru că sterilizarea costă bani, iar el nu dă bani pentru o „javră”.
De partea celalaltă a baricadei, adevărații oameni prețuiesc viața, oricât de mică și „neînsemnată” ar fi ea. Adevărații oameni au grijă de animalele lor, le iubesc și, mai presus de orice, le respectă. Oamenii adevărați vor suferi cumplit atunci când prietenul blănos moare, în timp ce tabăra adversă va ironiza suferința pricinuită de pierderea animalului.
Și iată de ce oamenii adevărați vor prefera mereu compania prietenilor blănoși, în detrimentul profitorilor xenofobi, ultranaționaliști și patriotarzi. care au impresia că ființele pământului au un singur scop în viață: să-i slujească pe ei.
Citește și editorialul: Șah: cum își recâștigă partidele mari votanții pierduți
