”Să ni se dea, că merităm” e principiul simplu și de bază pe care se ghidează românul. Nu contează ce, nu contează cât, dar să ni se dea. Dacă se poate pe gratis, e cu atât mai bine. Dacă se poate mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult, de ce nu?
Popa vrea să i se dea, că Dumnezeu; ăia cu 6 copii – că au populat planeta; elevii – că-s elevi, pensionarii – că au muncit o viață, angajații – că-și petrec trei sferturi de zi la muncă, toată lumea vrea. Cu, sau fără motiv plauzibil.
Dintre toate ”să ni se dea”-urile posibile, cel mai nesimțit mi se pare ăla cu ”să mi se dea ajutor social, că eu pot munci, da` n-am chef, și e dreptul meu de cetățean european să primesc ajutor social dacă n-am chef să mă angajez și să stau pe banii statului”.
Asta în condițiile în care, anul trecut, erau undeva la 200.000 de ajutoare plătite pentru categoria de mai sus. Nu mult, într-adevăr, undeva între 150 și 320 de lei pe lună, dar dacă îi aduni pe toți, suma pe un an e mai mult decât semnificativă.
De cele mai multe ori, la banii ăia se mai adaugă și alocațiile copiilor, pe care-i fac pe bandă rulantă, că e mai ușor să îi faci și să-ți producă bani dup-aia, decât să cumperi 3 prezervative la 10 lei.
Și nu, nu statul plătește, efectiv, suma asta. Pentru fiecare persoană care n-are chef să muncească, și stă cu fundul în palmă toată ziua, plătesc eu, plătești tu, plătim noi toți ăștia mai proști care am ales să muncim, să plătim o sumă extravagantă lunar statului, doar ca să asigurăm venitul minim lunar al unora care-și justifică lenea prin boli grave, gen sinuzită sau (deja celebrele) ”frizoane”.
Știu. O să spuneți că tot din suma aia pe care o plătim noi statului se fac mai multe lucruri, utile și interesante:
– Asistență medicală gratuită în instituții de stat. Să fim serioși, când a fost ultima dată când v-ați făcut niște banale analize la stat? Nu cumva mergeți și plătiți din buzunarul personal la privat? Asta dacă nu vă oferă firma asigurare șmecheră de sănătate, tot la privat.
– Pensia pe care o s-o primim garantat, după 40 de ani de muncă. Unde ”garantat” e numai pentru moment, că n-am de unde ști cum se vor schimba legile până ajung eu la pensie, dacă nu crește vârsta de pensionare, dacă nu se desființează pensia de stat, că e prea multă cheltuială, dacă o să aibă cine munci peste 20 de ani, să-mi sprijine bătrânețile.
– Salariile bugetarilor. Fie.
– Salariile și pensiile speciale. Aici chiar mă simt onorată că le pot plăti. Păi nu fac mândrii și vajnicii noștri conducători tot ce le stă în putință să ne fie viața mai frumoasă și mai ușoară? Medicină, justiție, educație, de toate aceste ramuri importante se ocupă zi de zi, pentru a le îmbunătăți și pentru a le aduce la standarde europene. Cum să nu-mi crească inima știind că-i plătesc să lucreze în folosul meu? Mai ales în câteva luni din ani electorali.
Revenind. Din contribuțiile noastre la stat se plătesc toate cele de mai sus. Pentru că și eu, și tu, și mulți alții, muncim. Dacă noi nu ne-am plăti dările, n-ar mai exista buget de stat. Și nici de unde să se plătească ajutoarele alea sociale despre care vorbeam la început.
Știu. E dreptul fiecăruia să muncească când vrea, cum vrea. Sau să ia ajutor social. Chiar dacă ar putea munci. Dar cum să nu te ia nervii când îi vezi sănătoși, apți de muncă, refuzând orice job le-ai da, doar pentru că le e lene, și tu ești prost, și muncești cumva în locul lor?
Citește și: România, stat eșuat
