Atunci când vecinilor nu le pasă de ei sau de tine
Faptul că oamenilor nu le pasă de alți oameni nu este deloc un lucru nou. L-am tot observat cu mult înaintea situației de față, în care jumătate dintre noi sunt speriați de ceea ce li s-ar putea întâmpla, în timp ce cealaltă jumătate umblă nestingherită pe stradă, fără nici cea mai mică urmă de jenă sau de responsabilitate civică.
Ceea ce am să vă spun acum e o poveste reală, petrecută în vreme de Coronavirus. O poveste despre un vecin neglijent cu viața lui, însă și cu a mea.
O poveste cu vecinul meu de vis-a-vis.
Ieșită la fereastră la țigară, văd doi polițiști de-ai fi putut jura că-s la grădiniță, un el și-o ea care, prin comparație mă făceau să par numai bună de ieșit la pensie. Mă văd, mă întreabă unde-i apartamentul douăștrei, ridic puțin din sprânceană și le zic că aici, alături. E venit din străinătate, așa-i? Îmi pică brusc fisa amintindu-mi de faptul că ieri îmi văzusem vecinul pentru prima oară în nu-știu-cât timp, vânzolindu-se de vreo cinci-șase ori ca și cum n-ar fi venit de unde-a venit. Cam da, îmi răspunde polițistul.
Moment la care vecinul cu pricina răspunde la ușă iar vânjoșii și curajoșii noștri polițiști încep să-i recite o poezie duioasă cum că n-are voie să iasă 14 zile din incintă, aflându-se astfel la izolare la domiciliu începând de azi. Păi stați așa, că el ieri s-a tot plimbat, mă bag eu în discuție. Vă recomand să sunați la DSP, vă dau numărul? Îmi răspunde tot el, polițistul responsabil cu recitatul Morții Căprioarei în vreme de COVID.
Țara recomandărilor
Să recapitulăm! Avem doi polițiști veniți la ușa unuia care s-a întors de curând din Spania și nu a respectat protocolul de autoizolare, însă ei îmi recomandă să sun la DSP, cu toate că sunt deja acolo cu mine, la ușa celui în cauză. Nu zic nimic, intru în casă și-ncep să mă panichez. Pentru că asta face omul zilele astea, se panichează! Mă consult cu unul, cu altul, decid în urma sfaturilor să renunț la omenie și iau toate cele trei numere de la DSP la rând. Primul, ocupat. Al doilea, ocupat. La al treilea, nu răspunde nimeni. După îndelungi insistențe, îmi răspunde o voce gâjâită de centralistă care mă întreabă ce vreau. Îi povestesc și-mi zice să-mi las numărul că mă sună o „doctoriță” când e cazul. Da, ai ascultat și tu tot ce ți-am zis, îmi zic în sinea mea.
Mă hotărăsc să ies la o altă țigară la fereastră, mai de viciu, mai de nervi, moment la care-l văd pe vecinul izolat cu jumătate de oră în urmă cum iese pe hol și începe să dea cu mătura. Îi recomand să se întoarcă în casă, pentru că tocmai ce-a fost înștiințat că-i închis la domiciliu. Dar tu ce treabă ai? Mă persiflează atotștiutorul vecin, continuând cu câteva cuvinte pe care nici să vreau n-aș avea cum să le reproduc în acest articol.
Ceea ceea ce, recunosc, mi-a declanșat automat butonul roșu de nervi.
Așadar am pus mâna pe telefon și-am sunat la 112, unde am explicat situația. N-a durat mult și c-o justiție poetică exemplară, același echipaj de politiști bebeluși a sosit ca să constate situația.
Eu le-am zâmbit, ei s-au uitat spășiți pe deasupra măștilor și l-au amendat pe individ cu 1.000 lei pentru zădărnicirea combaterii bolilor – da, cu termenul ăsta inventat parcă de vreun prieten de-al lui Daniil Sihastrul.
Deznodământ
Într-o situație normală, nimeni n-ar trebui să facă poliție cu vecinii. Însă nu suntem într-o situație normală. Suntem în anul în care orice contact cu oamenii s-ar putea solda cu un virus de toată frumusețea.
Oameni buni, stați în case! Iar dacă ați venit din țările afectate, există o lege care vă obligă să intrați la autoizolare imediat ce-ați ajuns în orașele de baștină. Treaba cu „dar pe mine nu mă poate afecta” e praf în ochi. Asta să fie singura voastră problemă: c-ați stat 14 zile izolați fără să fiți bolnavi.
Și da, atunci când celorlați nu le pasă, ești dator să te păzești singur.
Citește și: L-am rugat pe tata să stea acasă
