Cei care ar trebui să respecte Constituția refuză de mai mult timp să o facă. Președintele, premierul, miniștrii, parlamentarii. Cel mai notoriu caz este al președintelui Iohannis.
A refuzat de mai multe ori să respecte, în spirit și în literă, Constituția. Cei care ar fi trebuit să-i atragă atenția la vremea respectivă, nu au făcut-o. Văzând acestea, Iohannis a îndrăznit și mai mult, “neamțul” nostru devenind riguros doar în fente la deciziile Curții Consituționale.
A uitat de mult sau poate l-au iritat mereu prevederile alineatului 2 al articolului 80 al Constituției:
“Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”
Dar toată această transformare ordinară a Constituției într-un sul de hârtie moale se va întoarce împotriva celor distrug Cartea Țării.
România a mai cunoscut acest tip de desconsiderare a Constituției, în perioada interbelică. Într-un final, acest grav comportament al elitelor politice de atunci a adus extremismul politic pe scena electorală și politică. Cu rezultatele dezastruoase care se cunosc.
Astăzi, la o simplă apreciere nepărtinitoare, se observă ușor că nici Dreapta, nici Stânga, nici surogatele lor, nu sunt suficiente, nu mulțumesc și nu satisfac exasperările electoratului și nu reușesc să liniștească temerile multora. Aceeași nesiguranță care a tot sporit și în democratica perioadă interbelică. Acum, nu suntem siguri că au dreptate profeții care prezic, tocmai în toamnă, apariția unor formațiuni politice destul de ciudate.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană fierbe, sunt schimbări de alianțe intracomunitare, sunt felii mari din bugetul european care nu trebuie să ajungă la cei mici sau indisciplinați din Estul european. În acest context intern și extern, așa-zisele noastre elite politice au pierdut definitiv busola care i-ar fi putut ajuta să conducă România.
„Piloții orbi”
Cel mai indicat, poate, pentru cei care încă se mai joacă pe jalnica noastră scenă politică, este recursul la unul dintre marii martori ai perioadei interbelice, Mircea Eliade. Într-un text care ar trebui să figureze într-o crestomație politică de buzunar a fiecărui politician român, savantul româno-american pare să fi scris pentru nevolnicii politici români ai tuturor vremurilor, inclusiv pentru cei de azi.
„Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. (…)
Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățânarea cu care își apără <<puterea>>. (…) Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze.”
(M. Eliade, “Piloții orbi” – Vremea, 1937).
