S-a râs de cei ce au ales să fie precauți, s-a râs de cei care au dat sfaturi de bun simț și, da, s-a luat în derâdere situația per total. S-a râs când mulți dintre noi am acționat instinctiv și am format 112 pentru că ni s-a părut ceva suspect. Și s-a râs că am acționat. Suntem o țară de glumeți și miștocari că, până la urmă, desertul favorit al românului rămâne coliva. Cei care au râs cel mai tare nu au ales umorul ca armă de autoapărare, din optimism sau pentru a ridica moralul. Nu. Au râs pentru că e mai ușor să crezi în teorii conspiraționiste decât în ce vezi la știri. E greu că ți-e greu să crezi că alte subiecte nu mai avem. E și mai greu că ți-e greu să crezi că asta, până la urmă, e realitatea.
O altă parte de realitate: în ultimele 5 zile au intrat în țară 48.800 de cetățeni români pe la granița cu Ungaria. Aproape 50 de mii.
Și încă o realitate, care, sper eu, poate te va deștepta, române, o dată pentru totdeauna:
Te întorci Ioane din Italia. Iei mașina cu încă patru români de-ai noștri. Mergeți prin Germania și ajungeți în vamă la noi și spuneți exact asta: că veniți din Germania.
Te întorci, Ioane, cu virusul . Te întorci cu virusu și cu toți ceilalți. Toți aveți Covid19, Ioane. Ajungi acasă, îți dă maică-ta să mănânci, Ioane, te îmbrățișează, te întreabă cum ești, îți spune cât de dor i-a fost de tine. Se bucură că te-ai întors, mai ales acum, de când trebuie să facă zilnic injecții cu insulină. O vei ajuta și tu. Mănânci bine, îi spui cum e în Italia. A doua zi îți cheamă rudele la masă, vă râdeți, glumiți, vă simțiți toți nemaipomenit. Maică-ta strânge la final mâncarea, îți spune noapte bună, dar tu vrei să vezi cum mai e pe la tine prin oraș și ieși în cluburi.
A doua zi te doare puțin gâtul, Ioane. Îți spui că-i de la berea rece de aseară. Îți face maică-ta un ceai, iar tu faci febră. Te apucă frisoanele. Ziua următoare începi să respiri tot mai greu, Ioane.
Nici acum, Ioane, nu faci ce trebuie. Te duci la spital, unde, atunci când te întreabă medicii dacă ai călătorit în străinătate, le spui că nici poveste. Te consultă medicul de gardă. Te liniștește, îți spune că probabil ai gripă. Respiri tot mai greu. Te internează. Primești oxigen, Ioane. Ești suspect acum.
Ți se face un test după trei zile. E pozitiv, Ioane. Tu ești tânăr, reziști, lupți. În toate aceste zile în care te zbați la terapie intensivă, medicii din spital se îmbolnăvesc, pe rând, Ioane. Sunt 20 de medici bolnavi.
Între timp, un vecin de-ai tăi, Ioane, sună la ambulanță și anunță că o femeie, maică-ta, nu poate respira și are dureri în piept. Ambulanța o ia de acasă și-o trimite departe, la câteva sute de kilometri, într-o altă localitate, căci spitalul de la tine din oraș a fost închis, Ioane. A fost închis că e epidemie și s-au îmbolnăvit medicii.
Tu îți revii încet-încet. Te întorci pe salon, iar colegii medicilor pe care tu i-ai îmbolnăvit încearcă să te pună cu totul pe picioare. Ieși din spital și-o suni pe maică-ta. Nu îți răspunde.
Intri pe Facebook și citești o informare oficială: deces pacientă infectată, 71 de ani cu afecțiuni anterioare. E maică-ta, Ioane.
Nici n-ai apucat s-o mai vezi. Ce-ai făcut, Ioane?”
Citește și: Atunci când vecinii te pun în pericol iar autoritățile recită „recomandări”
