Profesia de polițist înseamnă mai mult decât o uniformă, mai mult decât un vis din copilărie și mai mult decât o vocație. Înseamnă devotament, patriotism și mult, poate mult prea mult risc.
A alege să devii polițist înseamnă sacrificiu, înseamnă să lucrezi peste program, să fii dispus să rămâi marcat pe viață de situații care te pot afecta fizic sau emoțional și înseamnă să nu poți fi mereu alături de membrii familiei.
Înseamă să te gândești la siguranța societății civile înainte de a te gândi la siguranța ta. Înseamnă să-ți cenzurezi tinerețea, să accepți că ești diferit și să accepți că lupți pentru libertate fără ca tu, personal, să ai luxul de a fi liber.
Înseamnă să ai responsabilitatea epoleţilor de pe umeri, să renunți la prieteni, să renunți la familie, să nu mai apari într-o poză de grup și să anulezi sau să amâni o banală vacanță.
Înseamnă să te lovești de birocrație, de corupție, de nepotism, crimă, jaf sau viol. De accidente rutiere, de indivizi care conduc inconștient, de persoane care împing plicul cu mită și de amenințările sau promisiunile de după. De clanuri, de periferii, de sexism (dacă ești fată), de umilință (dacă nu ai corpul perfect pentru uniforma perfectă) și de adjectivul de snob, dacă alegi să ai grijă de tine și să fii ”la patru ace”.
Dacă vei refuza să folosești forța, vei fi catalogat ca leneș, fricos, pămpălău.
Dacă vei apăra sau te vei apăra, dacă vei respecta profesia și legea, vei fi considerat o brută, un agresor.
Vei fi victima generalizării dacă polițistul din alt oraș, altă țară sau alt continent a greșit.
Nu este o meserie remunerată bine, salariul devine contravaloarea vieții tale, iar un simplu spor sau o promovare înseamnă că ai riscat mai mult. Că ai cunoscut și ai trăit un pericol mai mare. Că viața ți-a fost periclitată.
De ce ar alege un tânăr meseria de polițist? Sau: mai merită să devii polițist în România anului 2020?
Trebuie să fii perfect într-o lume imperfectă, într-o țară condusă stângaci de politicieni care doar șchiopătează în decizii, trebuie să protejezi, dar să știi că nu ești protejat, că familia ta nu e protejată și trebuie să înveți să mănânci pe genunchi și să dormi în mașină. Pentru că, uneori, programul tău înseamnă 16 ore, iar casa ta devine orașul.
Și trebuie să mai înțelegi un lucru simplu: existența ta e benefică societății. Dar nu-ți va mulțumi nimeni.
Citește și: Salariul Patriarhului Daniel: când preafericirea duce la nesimțire
