Povestea motanului Ozzy
Pe motanul Ozzy l-am întâlnit pentru prima oară în viața mea în vara lui 2011, când mă întorceam acasă destul de târziu de la o bere cu câțiva prieteni. Un ghem de blană jigărită, un soi de pisică-paianjen murdară și mieunătoare, care de cum m-a văzut, a început să țipe după mine și să mă alerge cu piciorușele lui scurte. Să fi avut vreo lună, nu mai mult.
Dacă în primă instanță am decis să nu-l bag în seamă mai mult decât cu un „pisi-pisi” și un mângâiat între urechile mari de liliac, situația s-a schimbat brusc în momentul în care mieunătorul a insistat să treacă strada după mine, și, neputând să țină pasul cu mine pe zebră, s-a aflat la un pas de a fi călcat de o mașină. M-am panicat, am oprit mașina care sigur nu l-ar fi văzut la ora aia din noapte, l-am luat în brațe și l-am dus acasă.
De opt ani și ceva descopăr în fiecare zi un prieten de nădejde, un frate, o pisică, un confort sufletesc pe care rar îl găsești la câte un om, iar dacă-l găsești, nu ține mult.
Adoptă, nu cumpăra!
În timp ce o mulțime de animăluțe stau prin adăposturi inumane, ori pe străzi, ajungând să aibă o soartă cruntă, cu foamete, bătăi, frig, frică și răutate, mulți dintre oameni încă preferă să se ducă la cel mai apropiat pet-shop și să dea sute de euro pe câte-un exemplar de „rasă”. A nu se înțelege greșit, nu am nimic împotriva pisicilor de rasă, întrucât fiecare ființă e ceea ce este. Problema mea, ca iubitor de animale, se referă la faptul că nicio ființă nu ar trebui cumpărată, pentru că nu ar trebui să monetizăm viața. Dragostea ar trebui să fie plătită doar cu dragoste.
Din experință vă spun că nu există niciun fel de diferență între o pisică de rasă și una comunitară, ori „tomberonară”, așa cum i se mai spune în urban. O pisică de rasă comună poate da tot atâta dragoste cum dă și una cu etichetă agățată de ureche. Totul este să fii atent, să asculți și să iubești.
