România este departe de gloria de altă de la Jocurile Olimpice, de fapt, de la competițiile sportive în general, fie că vorbim de cele naționale, europene ori mondiale. Iar ca ministru al Sportului, dar și sportiv, Eduard Novak are datoria de a găsi nu doar resurse petru finanțarea sportului, cât mai ales viitori sportivi care să facă performanță.
Aceștia sunt, în opinia mea, primii pași necesari pentru ca România să se încadreze pe acel făgaș al sportului de performanță. Nu sunt suficiente puținele exemple de sportivi care prin efortul părinților fac eforturi supra omenești pentru a face performanță într-o țară în care nu există decât câteva bazine olimpice, unde copiii ce practică sporturile pe apă devin victime ale „cocalarilor” de Dunăre, vezi cazul de la Orșova, sau al multor altor sportivi care nu au acces la o bază sportivă „măcar la nivelul anilor 80”, amintind de anul de grație 1984, când România încheia pe locul secund în clasamentul medaliilor, dar doar pentru că țările din „blocul comunist” au boicotat JO de la Los Angeles.
Însă ce a reușit să facă actualul ministru al Sportului după ce Ana Maria Popescu a câștigat medalia de argint la scrimă? Să aibă o reacție total lipsită de sens. „După părerea mea, şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să câştige ieri, sau nu câştiga medalia de aur”, a declarat Novak, adăugând, poate din dorința de a repara „porumbelul scăpat”, faptul că „problema este că din spate nu vin încă tineri”. Dar oare chiar nu realizează de ce nu vin tineri din spate, dar mai ales, că afirmația sa a fost deplasată. Poate că într-o ată țară, o astfel de declarație ar fi însemnat „debarcarea” imediată din funcție. La noi, inclusiv scuzele se lasă așteptate.
Iar faptul că Ana Maria Popescu a concurat la 37 de ani nu îi ia cu nimic din valoare, ci mai mult, este un plus de valoare și de respect pe care aceasta îl va primi din partea publicului, căci autoritățile, prin vocea lui Novak nu fac decât să ne arate cât de găunos este sistemul.
Țineți minte cu toții, voi acei care v-ați trezit zilele acestea la „ore mici din noapte” pentru a vă uita la fenomenul „David Popovici” sau la Robert Ghință. Ei sunt românii care s-au calificat în finalele de natație, în primii opt înotători la nivel mondial. Și întrebați-vă cât face statul român pentru aceștia. Prea puțin.
Citește și editorialul: „Cocalarul” de apă, singura specie cu adevărat protejată în Delta Dunării
