Știu că am să supăr „pre” mulți cu acest editorial, însă n-am de ales: trebuie s-o spun! Ați observat, în ultima perioadă, cam cât de important se simte meșterul român? Da, ăla de-ți montează gresia, faianța, un termopan, un veceu sau vreo ușă. Ați observat cam câtă autosuficiență se poate ascunde în trupul unui singur meșter?
Nu o singură dată am chemat diverși indivizi prin casă, pentru diverse treburi. De ce i-am chemat? Pentru că, în ciuda faptului că sunt româncă, sunt perfect conștientă de faptul că românul nu se pricepe chiar la toate – nici măcar acum, în epoca tutorialelor YouTube. Oi ști eu să schimb un bec, să-mi repar câteva mici chestii prin casă, ori să șurubăresc diverse, însă atunci când vine vorba despre lucrări de amploare, prefer să las expertul să se desfășoare și să mă uimească cu priceperea lui.
Mă declar uimită!
O ușă schimbată la baie s-a transformat, ieri, într-un adevărat festival al nervilor. Primul semnal al lui Mercur retrograd aveam să-l primesc odată cu replica meșterului de montat uși: „Acuma să ne rugăm!”. Păi, cum adică „să ne rugăm, nene?” De ce n-ai spus așa? Că-l angajam direct pe Dumnezeu! Nu mai apelam la intermediari.
Am ridicat din spranceană și-am ales să nu comentez, consolându-mă cu gândul c-așa o fi el, un pic mai religios, drept pentru care o avea nevoie de ok-ul Celui de Sus înainte de fiecare lucrare.
Mai târziu aveam să pricep treaba cu rugatul. Și-aveam să constat inclusiv faptul că Dumnezeu nu era acasă. Stinghii de vreo 15 centrimetri lăsate pe-afară, îndesate prin spumă și peretele spart de-ai fi putut să juri că mi-au transformat baia în schit rupestru.
– Păi… și-așa lăsați stinghiile alea?
– Dacă aveți pereții proști, nu vedeți că s-au surpat? Altfel n-am cum.
– Ok, dar vedeți ușa de la intrare? Băieții ăia nu mi-au lăsat țepușe ucigașe prin pereți.
– Da, observ cam cât de bine v-au montat ușa de la intrare!
– Bine, dom’le, dar măcar taie-le mai scurte, că mă sinucid, naibii, noaptea, încercând să mă duc la baie!
– Dar nu vrei să-ți dau și cu var?
Și pentru că-mi spusese mie Neti Sandu că până pe 22 iunie n-ar trebui să mă iau la harță cu nimeni, am ales să tac (total atipic mie, dar cu Neti Sandu nu te pui – când îți zice ea ceva, o asculți!) și m-am rugat (da, de data asta a fost rândul meu) să iasă mai repede din casa mea. Nu de alta, însă n-aș fi vrut să ajung să smulg vreo țepușă din tocul ușii de la baie și să comit vreun „doamne, iartă-mă”! Ia banii și întinde-o, nene!
Meșterul român, o ființă căreia nu-i ajungi la nas nici c-o țepușă
Exemplul de ieri e doar cel mai recent. În realitate aș putea scrie o carte despre „experții” pe care-i chemi să-ți repare sau să-ți monteze una-lata. Cu excepțiile de rigoare, cărora le cer scuze dacă s-au simțit ofensați de acest editorial, meșterul român e ființa aia nepricepută, dar care colcăie de pretenții absurde. Muncă executată prost, bani mulți.
V-amintiți de Celentano din Las Fierbinți? Probabil cea mai bună portretizare a meșterului român, făcută vreodată.
Citește și editorialul: Cum să ajungi politician de succes – ghid practic
