Altfel de pisici, de căței, de durere, de zâmbet. Știi cum e când citești un status pe Facebook, un simplu status și să te doară până la os, cu toate că persoana din spatele statusului nu e dramatică, nu caută atenție, nici aprobarea publică și nu face altceva decât să existe?
Am cunoscut-o cât se poate de random, la un click pe Facebook, cât se poate de virtual și, concluzia mea e și acum, ca și atunci: Marie Jeanne e un ghem de pisici. Are energia a 100 de persoane și poate să cadă cât alte 100. Pentru că, având un adăpost de animale, cunoști căderea și durerea mai des și mai dur decât dacă ai pisica personală. Sau câinele pe care îl plimbi dimineața și seara.
Altfel de oameni cunosc zilnic, dar am rugat-o să vorbească despre depresie, despre câini și pisici, despre copilărie, despre cărți nescrise (încă!), despre tot ceea ce iubește și urăște. Despre tot ceea ce lumea refuză să recunoască.
Pentru mine, Marie Jeanne e și fată, și fetiță, și femeie. Și șuie, și verticală. Și pentru că asta nu e tocmai o descriere, iar eu nu știu să o descriu (nu știu dacă poate cineva, sincer), am rugat-o pe ea să se descrie:
Sunt din București, mă trag din rădăcini și etnii felurite și diverse de orășeni. Din câte știu, am devenit cu adevărat primul țăran din familia mea. Am detestat din copilărie capitala, am fost un copil destul de simțitor și deștept, care nu a crezut niciodată minciuni, nu a înghițit ipocrizia și nici nebuneala comună, care sunt lege acolo. Refugiul meu erau vacanțele la Bușteni, unde pur și simplu am devenit fetița munților, lucru care nu s-a schimbat nici până în acest moment. Ca și atunci, dar în mai multe ocazii, dorm în pădure, mănânc ce găsesc și beau din izvoare, am o relație profundă cu natura și înțelegere pentru toate ființele.
Reprezentativă ar fi o povestioară: Veneam, deci, cu bunicul meu în toate vacanțele, la Bușteni. Acolo avea atâta încredere în mine, încât îmi dădea uneori mâna să nu apar la masă, și el era liniștit că am mâncat alune și zmeură în pădure. Ei, bine, eu cu libertatea asta am făcut că am adunat o gașcă de pici mai fraieri, și cu ajutorul lor am eliberat din lanț, din curțile oamenilor, vreo 20 de câini ținuți în condiții improprii. În vara dinainte de revoluție. Mi s-au schimbat metodele, dar intențiile îmi sunt aceleași dintotdeauna.
Am făcut mult prea multă școală, în speranța că voi învăța tot ceea ce mintea mea tânjea să afle. Un teanc de diplome mai târziu, a trebuit să admit că nu e o metodă pentru mine. Noroc mare că am citit foarte, foarte mult. În adolescență am fost un vârtej de energie, inteligență, frumusețe și prostie. Poate faptul că nu îmi amintesc mare lucru spune multe.
Și totuși, dincolo de frumusețe, inteligență și prostia noastră, a tuturor, apare teama. Ce facem cu teama? Ce facem când cădem de sus, de prea sus?
Despre teamă: iată un subiect pe care l-am studiat. În ceea ce mă privește, eu n-am frică de nimic. În copilărie mă temeam mereu, mi-era teamă de un lucru mare și lat, și anume eșecul. Am avut parte de el suficient încât să-mi dau seama că teama îl provoacă, și să pun la îndoială validitatea unor anumite valori impuse, și s-a dus.
Mi-a mai fost teamă că nu voi putea trăi fără cei pe care îi iubesc mai mult, mi-au dispărut până la unul. Pot s-o spun din toată inima: nu îmi mai este demult frică de nimic. Cu cât mă sondez mai mult, cu atât găsesc locuri de umplut cu speranță, acolo unde a fost frica. Încerc să mi-o provoc, nu se mai poate.
Despre depresie: alt subiect pe care a trebuit să îl analizez. Odată cu frica, dispare orice posibilitate de depresie. M-a încercat pe vremuri, sau mai bine zis eu am încercat-o, și nu mi se potrivește deloc. Acum, cu atât mai puțin. Ce pot este să fiu un sprijin de calitate pentru apropiații care au lupte de felul asta. Nu spun toate astea cu superioritate, liniștea mea de acum e rezultatul unor războaie cumplite cu partea distrugătoare din mine. Dar e drept că, atunci când învingi, greu să ți se mai ia din nas.
Altfel de oameni se gândesc doar la succesul propriu. Ce a dus la decizia de a înființa un sanctuar (e un sacrificiu enorm, dacă mă întrebi pe mine) și, regreți ceva în ceea ce privește decizia asta?
Am tot avut nevoie să existe un astfel de loc. Având veșnic de a face cu animăluțe bolnave, neavând pe atunci nici timp, nici cunoștințe să le îngrijesc, tânjeam după locuri ca Zen by Cat, care e inspirația mea. Au trecut mulți ani de intenții bune până să am curajul să recunosc că, de data asta, va trebui să-mi pun „trăsneala” la treabă serios.
Am stat ca românul până atunci, așteptând să o facă diverse persoane, asociațiile străine, cine știe la cine mă mai gândeam, cert e că o puneam în mintea mea în spinări diverse, care îmi păreau dispuse și calificate. A trebuit să mă maturizez în domeniu, să admit la un moment dat că trebuie să îl fac eu, și asta a fost.
Dacă te-ai întâlni cu tine înainte de a înființa sanctuarul ce te-ai sfătui?
Nici înainte de sanctuar, nici acum, nu cred că ființa mea e echipată să accepte sfaturi. În schimb, iau în considerare și bag în algoritm tot ce mi se spune, ceea ce ajunge mereu să fie de ajutor, într-un fel sau altul. Un îndemn însă aș avea pentru corporatista Marie: Apucă-te de ceea ce vrei să faci cu adevarat, MAI REPEDE.
Ai pleca din România?
Am mai plecat eu și, iată-mă-s aici. Nu cunosc persoana care să se atace atât de rău în legatură cu defectele României, ca mine, și totuși, nu plec. Faptul că vreau să fac ceva, să schimb paradigme, să mișc munți care par nemișcabili, mă ține aici. Am ales să mă ocup exclusiv de animale după 35 de ani, dar am avut 15 înainte în care am încercat să apuc schimbarea asta din toate părțile. Și se poate. Vorba veche „fii tu schimbarea etc.” e adevăr curat. Și, ca să faci o diferență, bine-ar fi să te apuci dintr-o poziție în care ești priceput.
Ce înseamna ajutorul pentru tine? Am văzut că partea financiară este foarte fragilă.
Pentru mine, înseamnă enorm, pentru sanctuar, totul.
În București puteam lucra și eu, și soțul, am început cu alte idei și baze financiare, și astfel nu ne cunoștea nimeni, nu ne știa proiectul, deși lucram în media și, în sfârșit… să îl fi popularizat atunci, era altfel.
Dar cum noi produceam toți banii necesari, nu ceream ajutor. De când s-au schimbat lucrurile și am reușit să avem o casă pentru sanctuar, într-un loc magic și sănătos, am primit ajutor și am câștigat o mulțime de prieteni. Avem mult discernământ în a accepta ajutor, în a-l cere și în a stabili cu cei care ajută sanctuarul o relație bazată pe transparență (asta m-a scos și din carapace) și pe recunoștință. Ajutorul pentru sanctuar și oamenii ăștia buni mă fac și pe mine să-mi depășesc limite în foarte bine.
Ai timp liber? Ce faci în timpul liber? Ce ți-ai dori să faci în timpul liber?
Nohohooo! Nu mai am timp liber de ceva vreme, tablourile zac neterminate și, dacă mă întrebi la ce capitol am abandonat scrisul cărții, am uitat. Pe munte nu am ajuns anul asta. Nu e însa vina animăluțelor, ci faptul că am obosit eu. Mult nu ține. Când vine vara, vine și energia pentru mai mult. De citit, citesc încontinuu, oricând e timp.
Nu poți salva toate animăluțele. Eu am citit fiecare status și fiecare pierdere mi-a dat ziua peste cap. Tu cum reușești? Cum te ridici?
Nu mai cad. Nici nu știu ce m-a costat, cred că mai bine se constată din afara mea, dar cu siguranță nu a fost o lecție ieftină pentru suflet. Avem această putere în noi, de a înțelege moartea dincolo de reprezentări. Am învățat să învăț din tot, mai ales despre atitudine, trăiri reale și armonie cu ciclul vieții. De la animăluțe!
Am văzut că dai share la multe, multe cazuri care au nevoie de ajutor. De unde energia de a ajuta și pe alții când tu nu primești suficient ajutor?
Înainte să mă apuc de propriul proiect, am fost multă vreme voluntar și donator. Și înainte m-am petrecut prin noroaie, campanii de sterilizare, lupte cu primăriile, căutari de animale, salvare, voluntariat în adăposturi și câte și mai câte. Din experiența asta de 20 de ani, am rămas cu mulți oameni cunoscuți, a căror luptă o știu și simt nevoia să o susțin. În rest, faptul că am deja o ocupație în domeniu, mă face să nu simt nicio suficiență, mai e mult, mult loc.
Și da, îți păstrezi simțul umorului foarte viu. Cum?
De la prima amintire pe care o am despre mine și până la ultima introspecție, un lucru e clar. Dacă iau în „serios” orice, în serios se transformă. Am o viziune panoramică și complexă asupra vieții, și mi se pare că poziția noastră în ea e atât de ridicolă, încât avem ca soluții râsul sau depresia. Eu nu a trebuit să-mi pun problema, râsul s-a născut odată cu mine. Mai greu e că lumea nu se prea prinde de tipul meu de umor, și cele mai multe caterinci trec drept înțelepciuni. Csf.
Un sfat pentru prieteni. Virtuali sau ne.
Ziceam că nu sunt în stare să asimilez sfaturi, dar de dat, n-ai loc de mine. Eu știu mai bine ce ar trebui să facă oricine, în orice situație… Obișnuiam să exprim asta și mă bucur din suflet că am reușit să mă las. Un îndemn aș avea pentru toți însă: Trăiți… nu vă lăsați păcăliți cu surogate de viață, trăiți la maximum, cu sinceritate.
Am rugat-o să termine cartea despre care am vorbit și m-a corectat: ”Trei cărți!”. Eu voi insista să devină mai mult de trei cărți, pentru că fir cu fir se face ghem, iar Marie Jeanne e un ghem de cărți și de pisici.
Dacă insistăm puțin cu toții, firele de ghem se pot trimite aici:
RO52INGB0000999902855558
Marie Jeane Schweffer
Revolut: 0736123107
Paypal: drumforcats@gmail.com
Citește și: Dogs on Hills, speranța care vine de pe deal
