De un an jumătate, petrecem doar în gândurile noastre, hrănindu-ne cu amintirile de altădată. De un an jumate, un virus neținut în frâu și luat în derâdere atunci când ar fi trebuit luat în serios (că poate așa ne-ar fi scutit de multe neplăceri ulterioare), ne-a închis în case, ne-a distanțat social de prieteni și familie și ne-a transfomat în cele mai antisociale ființe care au existat vreodată pe fața pământului. Iar dacă nici înainte de pandemie, depresia nu ne era străină, odată cu „noua normalitate” am învățat să trăim cu ea, cu depresia, și s-o acceptăm – tot social, în viețile noastre.
Fie vorba între noi, acum dacă spui că ești deprimat, că nu știi ce-i cu tine, nu mai uimești pe nimeni. De ce? Pentru că soarta asta o împărțim cu toții. Pandemia ne-a lăsat tuturor urme pe care acum încercăm să le ștergem.
Ne-am vaccinat, ne-am distanțat, și-acum vine recompensa
În cursul serii trecute am simțit, pentru prima dată, în mai bine de un an și aproape jumătate, că nu-i pandemie. Pandemia n-a plecat dintre noi, însă pare că, prin eforturile noastre, am reușit s-o mai îmblânzim un pic. Spitalele respiră, în sfârșit, iar odată cu ele, respirăm și noi fără mască. Pe alocuri, reușim chiar să ne reîntâlnim cunoscuții, cei pe care i-am pierdut la începutul lui 2020.
Iar dacă înainte de pandemie, o seară într-un pub ni s-ar fi părut de ordinul banalului, acum e eveniment național. „Mă lași să te îmbrățișez? Sunt vaccinat!”, mi s-a spus aseară, de cel puțin trei ori. Am zâmbit, am întins brațele și-am îmbrățișat. Cu toate că, dacă mi-ar fi pus cineva această întrebare ÎNAINTE, cu siguranță aș fi schițat un gest specific unui om incomodat de situație, și-aș fi făcut mai apoi tot posibilul să evit contactul fizic. M-a(m) schimbat, pesemne. Așa cum, cel mai probabil, te-ai schimbat și tu.
Panica pare a fi pe ducă. Ducă-se!
Citește și editorialul: Și? Vă merge internetul mai bine de când v-ați vaccinat?
