De când a murit Ion Dichiseanu, presa nu s-a mai oprit din duduit articole despre moartea, viața și poveștile de amor pasionale ale „regretatului actor”. Cu puțin înaintea articolelor, anticipând puhoiul mediatic, CNA făcea un apel la decență, sperând c-o să mai domolească, în acest fel, măcar un pic condeiele jurnaliștilor căutători de senzațional. Vezi să nu! Așa cum „boys will be boys”, jurnaliștii vor fi jurnaliști și vor da fix doi lei ridiche pe recomandările CNA. Atât timp cât nu se încalcă nicio normă oficială, parafată și semnată de instituție, liber la tocit tastaturile!
Pe Dichiseanu nu l-ar fi deranjat
Într-o lume normală, mai puțin latină și mai puțin curioasă, decesul lui Dichiseanu ar fi fost trecut într-un necrolog un pic mai stufos decât în cazul muritorilor de rând, totul ca ulterior, atât presa cât și cititorii să-și vadă de viețile lor.
În România în care trăim, lucrul ăsta nu e posibil dintr-un motiv foarte simplu: românilor le plac curiozitățile, poveștile ieșite din comun, iar uneori chiar și scandalurile.
Dacă pe Stela Popescu cu siguranță ar fi deranjat-o articolele post-mortem de tranșare a vieții personale, pe Dichiseanu (Dichi pentru prieteni) mă îndoiesc că l-ar deraja.
Până la urmă, ce te-ar putea deranja atunci când presa îți laudă de zor calitățile de mare cuceritor, amant și creator de suspine? De ce te-ar deranja atunci când degetele ascuțite ale oamenilor de presă îi dezgroapă tocmai acel trecut glorios și uitat?
Ce-ar putea fi mai frumos de-atât? Mai ales dacă numele tău este, totuși, Ion Dichiseanu, omul care a scris inclusiv o carte autobiografică care se numește în felul următor: „Am fost rivalul regelului. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”.
Recunosc, n-am citit cartea și nici nu intenționez să o fac vreodată. Iar asta nu pentru că „marele actor” nu face parte din generația mea, ci pentru că senzaționalismele nu m-au interesat, în mod expres, niciodată. Cu toate astea, din recenzii am putut trage concluzia că titlul cărții este unul care reflectă întru totul conținutul, cartea fiind un soi de povestire pentru oameni mari, relatată într-un stil caracteristic tinereților lui Dichiseanu, adică pe vremea când bifa femei frumoase fără număr.
La bătrânețe, adică atunci când n-a mai putut, Dichi s-a mulțumit cu retrăirea amintirilor, amintiri pe care le-a cules și le-a îndosariat în cartea mai devreme menționată.
Așadar, dragă CNA, de vreme ce nici măcar Dichi nu s-a tratat pe sine cu respectul ăla pe care-l cereți voi acum, dând din casă detalii care poate ar fi trebuit să rămână private, de ce credeți că mica cancaniadă a presei l-ar deranja acum pe maestru?
Undeva, sus în ceruri, Dichi privește mulțumit și le spune îngerilor: „Vedeți? V-am zis eu c-am fost cel mai mare don juan în viață! Nu m-ați crezut! Poftim dovada!”
Citește și: Rezervația de bujori nu-i piață de flori cu autoservire!
